Saint George Maraton Race Report: pedalând pe spinarea dragonului!

„La Sfantu Gheorghe mi-am rupt odata un femur”, ii marturisesc candid doamnei doctor care ma oblojeste la Urgenta. Nici nu stiu cum sa va povestesc: ma apropiam de finalul unei coborari pe macadam, mergeam destul de tare, dar in „anvelopa” mea de siguranta, cand deodata dragonul si-a zmucit coada si m-am trezit pe jos. Cel mai probabil am pierdut fata, dar din fericire prin codru erau si niscaiva fiinte magice, elfi, sa spunem, si m-am trezit ca ma pregatesc de aterizare in cea mai corecta pozitie posibila: intins ca in coparseu, cu bratele incordate si lipite de corp, jupuindu-mi bunatate de pantaloni de ciclism si apoi pielea de pe „flancul” drept-in ordine – cot, coaste, sold, glezna.Asa tranta nu am mai luat cu bicicleta din adolescenta-mi agitata!

Cam dura introducere in problema! Intr-o secunda eram insa sus, potriveam ghidonul la loc, si cu multifunctionala mesteream la manerul de ghidon care ajunsese intr-o postura nefireasca. Iar in secundele urmatoare ma reapucam de pedalat pe spinarea dragonului, cum, care dragon? Dragonul pe care l-a dovedit Sfantu’ Gheorghe in timpuri biblice, ai carui urmasi, in speta cei de la clubul Jacko Sport au pus de un strasnic concurs de MTB, cu doua variante de traseu, scurt – 33,1 km si lung, 52,4 km, care mi-a facut mai mult cu ochiul. Iar faptul ca la Marvin ma apropiasem la un minut de podiumul categoriei de mele de varsta, m-a facut sa iau startul cu mari sperante, spulberate insa dupa tranta din debutul cursei. S-a rulat rapid pe asfalt prin Sfantu Gheorghe, dupa o masina a organizatorilor, pe un traseu destul de intortocheat, cu schimbari rapide de directie, a urmat un drum pregatit pentru asfaltare, cu scurte portiuni incitante de surf pe pietricele, dupa care hopul primei urcari. Concursurile din Ardeal sunt frecventate de rideri ambitiosi cu plamani bine vascularizati si asa a fost si la Sfantu Gheorghe, plutonul a inceput sa urce ca un tren de mare viteza. Nu peste mult timp am ajuns si in codrul verde, au urmat urcari si coborari abrupte, cateva treceri prin parau desprinse parca de la Carpathian Man – Cheile Gradistei si forestierele tari ca piatra care trebuiau abordate cu prudenta si care au cauzat „momentul” de taiere a curentului din deschiderea povestioarei mele.

Ca de obicei, am mers pe Maxxis Aspen, gume de fuga, cu crampoane minuscule si parca mi-as fi dorit mai multa aderenta pe pamantul asta care nu a mai vazut ploaie de atatea saptamani. Noroc insa ca traseul era atat de bine marcat incat nu am avut nici cel mai mic moment de indoiala, ba mai mult, bannerele si chiar beach-bannerele cu marci de renume din lumea ciclismului, plantate ici-colo pe traseu m-au facut sa ma simt eroul rasfatat al unei curse televizate. Imediat dupa despartirea traseelor a urmat o urcare chinuitoare pe macadam, in plin soare, care te ducea pe un plai intins cat vedeai cu ochii. Aici, sa mai treaca vremea, m-am „jucat” cu trei concurenti: m-am agatat de doi rideri ce veneau impreuna intr-un ritm bun, am trecut de un al treilea rider, pana la urma colegul de suferinta si-a revenit si m-a lasat singur, pierzand si trena de care ma agatasem. Imediat dupa urcare venea un punct de alimentare unde imi aduc aminte ca am ras vreo opt pahare de apa rece de izvor, scuzandu-ma la fiecare ca e ultimul.

De treci codrii de arama ajungi asadar intr-un loc maginc, unde drumul serpuieste pe o sa, coboara si urca usor, marginit de brazi, care te lasa insa sa admiri o panorama a carei profunzime „duce” zeci de kilometri. Surpizele nu lipsesc, caci forestierul pe care pedalez are portiuni bune de nisip, probabil din cauza secetei nemiloase. Cate o umbra de rider pe „urmatorul” versant ma motiveaza sa nu ma las furat de peisaj si vad atatea urme prin colbul drumului incat sunt impacat cu soarta mai ceva ca ciobanul din Miorita. Uite asa, ma trezesc parca pe niste carari cunoscute si imi dau seama ca sunt pe drumul spre finis, ii vad pe cei doi rideri care m-au depasit pe urcarea de pe intrarea in bucla traseului lung, incerc sa sprintez, parca ma apropii, dar e mult pana departe, acolo la ei. Ma simt insa bine – stiti, ca in reclama la Guerrilla, cand de fapt ar trebuie sa ma simt rau, iar la intrarea in Sfantu, e cate un politist in la datorie in fiecare intersectie, asa ca trag de pedale cat pot sa iau finisul…

Astept sa imi spal bicicleta, dar cand vad prin pantaloni ce julitura am pe sold, uit de partenera mea si ma duc oblu spre ambulanta unde primesc o prima ingrijire si un pansament, dupa care sunt trimis la Urgenta, pentru un cinstit anti-tetanos. Ma intorc la pensiune, ma schimb, bomban si injur in baie, dar iata ca tatal unui concurent de la tura scurta, cu care sunt vecin, stie cum sa ma consoleze: am venit la Sfantu Gheorghe sa fac sport, sa ma bucur de peisaje si sa socializez cu alti ciclisti.  Ce ar fi sa vad asa lucrurile, imi propune domnul Franc… E deja al treilea weekend „racing” pentru mine, corpul protesteaza, antrenamentele le fac dupa ureche, si cu podiumuri in cap, insa partenerul meu de conversatie imi explica hatru ca Maus are oase scurte, spre deosebire de conformatia mea cu ciolane lungi, grele (si destul de rezistente se pare) la care muschii trebuie sa lucreze ca un fochist intr-o locomotiva cu aburi. Omul a facut ciclism in tinerete si se vede ca stie ce spune, cand imi spune sa o las mai usor.A propos de locomotive, ma trezesc in trenul Sfantu Gheorghe – Bucuresti, vagon de bicicleta ioc, noroc ca vagonul restaurant nu functioneaza si parchez credinciosul Ideal Boommax direct in bar. Deschid o bere si stiu ca urmeaza o saptamana cu plimbari de placere prin padurea Baneasa, asezonate cu Baneocim…

Nu pot insa sa nu comentez clasamentul la 30 – 39: Ilyes Ferenc a fost primul cu 2 h 24 min, urmat de Szygiarto Laszlo (2 h:35 min) si de Vasile Baciu (2 h:55 min). Primii trei rideri sunt bine „rasfirati”, interesant e ce s-a intamplat dupa: Istvan Simon apare in clasament cu 2 h:58 min, dupa care urmeaza trei concurenti in acelasi minut – Cristian Mircoi, Serban Bara si Valentin Pasa, care cu siguranta au avut parte de un final de cursa palpitant, dupa trei ore de pedalat!

Foto: Urmosi Levente Mihaly
Text: Marc Sandu