Interzis bicicletelor: un mesaj memorabil

În acest spațiu est european unde sunt aclimatizate diverse vietăți cu mentalități antediluviene, în special în funcțiile de conducere, ne așteptăm să vedem la fiecare pas situații din cele mai bizare. Probabil că te întrebi ce s-a mai întâmplat. Hai să-ți povestesc. Într-una din turele mele dimprejurul Bucureștiului, mă opresc inept precum o balerină în fața unei bălți cu noroi și privesc un indicator care-mi interzice accesul cu biciclete într-un așa zis parc.

Cu o privire ascuțită, aproape porcină, un paznic cu simțul răspunderii deja îmi măsoară intențiile, timp în care creierul său îi infuzează tot felul de scenarii în ceea ce privește intenția mea. Se gândește dacă este timpul să mă abordeze sau nu. Scot repede telefonul, fac o poză așteptând deja să-i aud glasul care mă alungă mai ceva ca pe un câine vagabond și încerc să mă ușchiesc din acel loc. Constat în spatele meu o manifestare audiovizuală care nu mă poate atinge nicicum și-mi văd în continuare de drum. Apoi încep să mă gândesc mai mult asupra mesajului transmis de indicator. Oare care este scopul? Parcul nu este un spațiu de recreere?

Da, știu exact ce replici voi primi de la cei străini de biciclete: în parc sunt copii mici care umblă nesupravegheați, sunt mame însărcinate a căror viață poate fi oricând pusă în pericol, bătrâni care caută liniște. Dacă raportez situația la cazul meu, pot fi atât de sigur pe mine încât să-mi donez bicicleta paznicilor în cazul în care comit vreo tâmpenie. Apoi, încetul cu încetul, încep să-mi amintesc de o scenă din vară când un grup de băieței, care pedalau în șlapi cu viteză maximă, au început să facă slalom printre oameni și mai mult decât atât, să-și folosească goarna din dotare cu care băgau spaima în cei care veniseră să servească o porție de relaxare de dumincă.

Ambiguă situație. Pun lucrurile în balanță și realizez că defapt ambele tabere au partea lor de dreptate. Indivizii care vor să se plimbe pe jos, fără a fi deranjați, nu sunt de acuzat. Dacă cineva le tulbură liniștea, la urma urmei este firesc să se revolte. Cei care pedalează liniștiți în parc, bucurându-se de natură, nu pot fi bineînțeles băgați în aceeași oală cu cei mai sălbatici dintre bicicliști. Iar ceea ce urmează, gândindu-te prea mult la cum ar trebui să fie, aduce cu o stuație tipic mexicană, când fiecare este amenințat de pistolul celuilalt așteptând momentul când primul va apăsa trăgaciul.

Așa s-a întâmplat în urmă cu câțiva ani, când copilul unei persoane importante din acest mic stat de la periferia Europei, a fost lovit în plin de către un biciclist: s-a interzis accesul cu bicicletele în parc. Amenda era destul de mare, așa că erau mai puțini cei care considerau că merită riscul. Așa că cei mai speriați de traficul nebun s-au mutat pe trotuar. Acolo, lucrurile n-au stat deloc bine: lumea te sfătuia să alegi șoseaua, asta dacă nu voiai să te alegi cu o plasă plină de cumpărături în plin creștet al capului. Pe stradă, șoferii nu arătau la acel moment prea multă înțelegere, iar prin claxon și câteva gesticulații, ne explicau faptul că ne trimit la origini.

Una peste alta, vreau să recunosc că m-am numărat printre acele persoane care nu au ținut cont nici de faptul că bicicletele erau interzise în parc, nici de faptul că toți mă înjurau pe trotuar și nici măcar de faptul că pe stradă, în zilele aglomerate, eram o grijă în plus pentru șoferi. De ce? Simplu, pentru că sunt responsabil.

Între timp situația s-a mai schimbat. În unele parcuri biciclete sunt tolerate, pe trotuar există piste deci cetățenii nu mai au ce comenta, iar pe stradă șoferii s-au obișnuit cu prezența bicicletelor în trafic. Problema este defapt că unele parcuri încă interzic accesul bicicletelor. Iar parcul, după cum probabil știm cu toții, este cel mai bun loc unde poți începe să înveți să pedalezi pe două roți. Este locul în care orice persoană care de abia ia contact cu bicicleta, reușește să se plimbe în tihnă, fără a suporta amenințările celor de pe stradă. Opțiuni există desigur. Dacă parcul din proximitatea ta îți interzice accesul cu bicicleta, îl poți încerca pe următorul, ce-i drept, ceva mai departe de tine. Alții își pun însă problema transportului: cum ajung acolo dacă nu am un automobil în care să încarc bicicleta? Cu metroul când de abia după ora 20:00 îmi este permis? E deja frig și întunecat iar eu sunt începător și n-am chef? Cu RATB-ul? Să fim serioși? Cine s-a urcat vreodată cu bicicleta în autobuz la orele după-amiezii știe bine ce primește din partea călătorilor. Și atunci? Ce rămâne de făcut?

Dacă suntem pragmatici (ceea ce este recomandat să fim), cele de mai sus nu contează prea mult: dacă vreau să pedalez, voi învăța oriunde, fără să mă plâng că nu mi se oferă oportunitatea. Și defapt cred că asta este tot ceea ce trebuie să reținem, dintr-un sistem „prodigios” – vorba vine – unde legile se schimbă peste noapte. Interzis bicicletelor? Stupid într-o oarecare măsură! Dacă am suficientă conștiință încât să înțeleg că mai sunt și alți oameni pe lângă mine, care trebuie respectați, atunci utilitatea acestor indicatoare și a zdravenilor străjeri de parc sunt nule.

Dragoș Mitroi
editor-in-chief FreeRider.ro