Purple Lines MTB Camp

Simt că de puțin timp vă povesteam despre primul camp de mountain biking din 2016 organizat de The North Quest la mijlocul lunii aprilie, în sătucul Breb, la poalele Munților Gutâi. Uite că veni luna mai, cu o vreme nebună și instabilă care te surprinde când cu o zi de primăvară sau chiar vară, când cu una tipică lunii noiembrie. Lăsând lamentările la o parte, în luna mai era programat următorul eveniment marca The North Quest și anume Purple Lines MTB Camp. În weekendul de abia încheiat, am adunat la poalele Munților Rodnei și ai Maramureșului un grup de pasionați care, chiar dacă proveneau din medii diferite, aveau în comun cel puțin un singur lucru: pasiunea pentru mountain biking. Și pentru că la Purple Lines MTB Camp am propus trasee mai dificile decât la Breb, atât din punct de vedere fizic, cât și tehnic, speram să atragem cât mai mulți rideri bine pregătiți, însă din categoria celor relaxați și spirituali și nu a racer-ilor încruntați și stresați.

Joi seara participanții înscriși au ajuns în nordul îndepărtat, unii mai obosiți după drumul lung, alții mai puțin deoarece veneau din zone mai apropiate. Ora cinei aduce după sine un apus cu cer senin și o prognoză favorabilă, asta cu toate că în ultimele zile stratul de zăpadă depus depășea pe creste 30 de cm. După o ciorbă, niște șnițele cu orez și pe final un desert compus din clătite cu Nutella sau gem, atmosferă era destinsă, iar berile se consumau cu multă responsabilitate…poate prea multă. La camp l-am invitat pe prietenul și câteodată coechipierul meu, la bine și la greu, belgianul Wouter Cleppe. Wouter e genul de om care, dincolo de competițiile de mountain biking pe care el le vede ca pe un hobby, e mai tot timpul enervant de relaxat, pus pe glume și cu care poți discuta cam orice, la orice nivel. Și pentru că face lucrurile așa cum crede, s-a încumetat să vină cu motocicleta de la Budapesta la Borșa.

Aveam puține rețineri când îmi povestea cu entuziasm de ideea lui și din păcate Karma a făcut ca lucrurile să nu fie chiar perfecte. O pană suferită pe autostradă la anvelopa mult prea uzată pe spate, era foarte aproape să aibă consecințe grave. Ca norocul anii de mountain biking și nenumăratele lecții învățate i-au salvat pielea și de data asta. Deoarece într-un oraș din estul Ungariei nu găsești o anvelopă potrivită decât la comandă, Iulia a făcut un mic ocol pentru a-l recupera pe Mr. Motorhead de la vecinii noștri, de regulă mai încordați din fire. Ajunși la destinație undeva mai spre dimineață, ne culcăm cu toții cu gândul la traseul de mâine și la alte probleme organizatorice inerente oricărui eveniment.

Dimineața soarele străpunge întunericul din camere, iar peisajele înconjurătoare te opresc pentru câteva secunde din orice alt gând. Cer senin, creste înzăpezite, dar o temperatură plăcută avea să marcheze ziua de vineri. După micul dejun și o scurtă prezentare a traseului primei zile, alături de înmânarea pachețelelor cu datele traseelor camp-ului din Munții Rodnei, toată lumea părea pregătită de „scandal”. „Scandalul” avea să-l reprezinte o tură în Munții Maramureșului în jurul masivului Cearcănu, lungă de aproximativ 45 km și cu 1700 m diferență de nivel. Pornim împreună la drum urmând ca după prima urcare mai susținută să stabilim grupele pentru zilele următoare, în funcție de pregătirea fizică, tehnică și preferințe!

Odată ajuns în primul vârf am fost întâmpinați de niște dulăi de la o stână din zonă, pașnici și dornici de afecțiune, semn că oile erau departe sau grupul nostru era prea mare. După încă o urcare puțin mai tehnică printr-o pădure deasă de brad, coborâm pe albia unui râu și ulterior pe niște urme de TAF destul de intersante pentru a ajunge din nou pe drumul forestier.

O mică pană ne oprește din drum, însă cu ajutorul lui Wouter lucrurile se repară rapid. Bifăm un izvor cu apă minerală după care aveai impresia că îți era mai sete ca înainte și pornim în două mari grupuri spre cea mai lungă urcare a zile. O oră jumate pedalăm cu doar două scurte opriri de regrupare până în golul alpin, la o altitudine de aproximativ 1650 metri. De aici panorama spre Munții Rodnei, înzăpeziți și impunători  îți iau atenția de la drumul forestier pe care coboreai. Splendid.

O ultimă urcare din Pasul Prislop spre Știol avea să ne ducă la coborârea finală, care avea să fie și banana de pe tortul caramelizat.

O potecă bine definită și nivelată din pământ te făcea să fii puțin poate prea încrezător în propriile forțe. Ca norocul undeva la jumătatea coborârii, Casaca Cailor, cea mai mare din România, îți fură pentru o clipă atenția solicitată de poteca rapidă. Trecem repede și continuăm în jos, prin pânza de poteci care taie pădurea deasă de brad. Un șanț adânc la mijloc și câteva bifurcații te țin în priză poate peste măsura elementelor tehnice ale coborârii. Ajunși jos, mai toți ne declarăm încântați de coborârea făcută! Personal înerc să merg cât mai preventiv și mai frânat pentru a reține puțin din entuziasmul grupei, știind că linia dintre plăcere și dezastru e câteodată insesizabil de fină.

La pensiune spălăm biciclete și facem rapid recursul etapei de azi, la o bere și o gustărică mai simplă. Ziua continuă cu o prezentare pe care am încercat să o simplific pentru a răspunde, în limita cunoștințelor, întrebărilor și nelămuririlor celor interesați. Închei cu sentimentul că poate a ajutat, chiar dacă volumul mare de informație e greu de rezumat și digerat într-o perioadă așa scurtă. Ciorba de vită, pastele carbonara și crema de zahăr ars cu banane constituie apogeul culinar al zilei de vineri. Pe terasă Wouter se încumetă să regleze schimbătorul Iuliei, care se deregla ori de câte ori îl reglam. După 30 de minute era înconjurat de 10 oameni și trei truse de scule și camtot pe atâtea păreri despre cum ar trebui să înlocuiască un șurub rupt și blocat. Îmi amintesc repede de etapele din Transalp în care eu stăteam cu capul scufundat în butoiul de isotonic încercând să mă răcoresc/hidratez, iar Wouter ștergea între timp lanțul bicicletei sale,  zală cu zală. Problema se rezolvă oricum, asta chiar dacă o parte însemnată din locuitorii străzii Brădet căutau deja o bormașină.

Zăpada căzută pe creste în ultimele zile ne-a determinat să renunțăm la etapa regină programată pentru ziua de sâmbătă. În schimb n-am renunțat la ideea abordării crestei Rodnei așa că într-un grup mai dispus spre chinuală am plecat sâmbătă dimineața spre Borșa, pentru a încerca să ajungem la creasta Rodnei după o urcare dificilă, însă deosebit de frumoasă. Așa cum m-am așteptat, prima parte a urcării necesită pe alocuri puțină concentrare pentru a fi parcursă pe bicicletă, iar cei din grupa lui Wouter și a mea o aveau din plin. Fără un ecart prea mare între primii și ultimii, ajungem la primul platou și la prima pauză a zilei.

De aici lucrurile merg rapid și ne trezim în Șaua Puzdrele, la ruinele fostei cabane care altădată găzduia tabere de pasionați și de montaniarzi. Păcat că celor cu resurse le lipsește pasiunea spre natură și viziunea pentru a pune bazele unei mici stațiuni în locul ăsta, cel puțin pentru a atrage oameni pasionați de activități în natură, dincolo de turismul tradițional care chiar dacă e practicat în masă în văile adiacente, e practicat sub orice critică.

După remedierea unei defecțiuni tehnice, pornim în forță pe zona mai abruptă a urcării. Încerc să merg puțin mai tare pentru a putea surprinde câteva cadre din față cu primii din grup. Reușesc să trec pe bicicletă zonele mai dificile, asta chiar dacă un grup de motocicliști, simpatici recunosc, arau poteca din fața noastră. Mă întreb dacă or fi având avizele necesare de la Administrația Parcului Național sau o fi intrând și activitate lor tot la capitolul ecoturism?Hm…

Ajuns pe Piciorul Păltinișului observ cărarea care taie versantul abrupt, pe alocuri acoperită cu zăpadă.

De trecut se poate trece în măsura în care facem o urmă bună. Un pas greșit însă putea să se soldeze cu o alunecare de câteva sute de metri în jos, direct spre bolovanii suprapuși de la baza zăpezii. Mai mult, datorită căldurii, zăpada se rupea iar o tentativă de a frâna cu picioarele în cazul în care alunecai te putea surpinde cu piciorul într-o gaură adâncă…un scenariu prea puțin plăcut. Ce mă neliniștea însă era cornișa care atârna pe creastă deasupra cărării înzăpezite și care pe alocuri avea peste 5-6 metri înălțime.

Încălzirea bruscă cuplată cu perioada din an în care ne aflam, plus bulgării de zăpadă care se rostogoleau de pe versant erau suficiente pentru a nu risca. Aveam de ales între a face urma în zăpadă și a trece pe rând zona dificilă, pentru a nu fi expuși ca și grup, sau a căuta o altă variantă. Mă consult cu Wouter și decidem să coborâm puțin pentru a urca prin căldare pe cealaltă parte. Coborârea era în sine destul de anevoiasă, cu jnepeni, stânci cu găuri mari între ele și zăpadă care se rupea. Cu atenție și puțin ajutor reușim să trecem cu bine de zona respectivă. De aici trebuia să urcăm puțin pe zăpadă înapoi în creastă. Zis și făcut!

Între timp grupa lui Șandor și a Iuliei aveau să facă traseul în sens invers, însă în urma discuțiilor prin stație și datorită peretelui de zăpadă de pe urcarea lor, aceștia decid să se întoarcă din drum. Și e bine așa cu toate că dacă mai insistau puteau trece de zona aia lejer, însă aveau să o înfrunte pe cea pe care noi am ocolit-o ulterior.

Zona de creastă e ciclabilă cu efort și cu hotărâre, pentru a putea parcurge zăpada și scurtele abateri din traseu. Băieții se descurcă exemplar și dau dovadă de caracter, asta cu toate că mulți erau deja cu rezervele la final. Singura fata din grupul nostru, Suzi, merge din ce în ce mai bine în sus și ajunge în prima parte a grupului în Șaua Gărgălău – punctul de altitudine maximă în ziua doi.

De aici urma o coborâre pe care dacă nu oprești ajungi jos cu antebrațele umflate și cu pulsul în gât, tremurând sub influența adrenalinei. Nu e o coborâre tehnică, însă e lungă și te ține în priză! Noi facem mai multe opriri pentru că siguranța grupului e prioritară, însă toți par entuziasmați de traseu.

Ziua se încheie cu încă o prezentare despre alimentație urmată de cină care, sincer, nu respecta prea multe din principiile enumerate în cadrul prezentării. Ca organizator, preferi să ai un grup de oameni sătuli, decât unul de subnutriți performanți. Supă de pui, mici, ceafă, cartofi, salată și desertul pun capac zilei de sâmbătă.

Duminică era programată o incursiune în trecutul minier din Baia Borșa. O urcare prin Gura Băii, cu un drum presărat cu structuri de beton, aruncătoare de avalanșă și clădiri părăsite aveau să marcheze prima parte a urcării.

De aici lucrurile se înclinau, la propriu, și urma o urcare pe care personal doar în momentele de formă fizică bună reușeam să o facă integral pe bicicletă. Acum nu era cazul! Opresc să surprind oamenii din grup și chipurile lor, pe unele se vedea efortul, pe altele mai degrabă curiozitatea de afla ce e în vârf. Toți păreau însă să aibă un lucru în comun, aparent le plăcea unde erau și toți se simțeau în largul lor, chiar dacă efortul era considerabil. Wouter urcă toată panta fără probleme cu un rucsac de 30 de litri pe spate, cu o răceală la activ, astm și niște antibiotice în sânge. Mda, cu talentul n-are rost să te pui că e aproape imposibil să compensezi.

Ajunși în vârf, cel puțin pentru mine răceală începe să-și spună cuvântul, chiar dacă nu se vedea, mă simțeam ca o legumă. Regrupați într-un grup de cel puțin 20 de persoane încerc să merg cât mai reținut pe coborâri și urcări pentru a nu crea goluri prea mari între membri grupului. Ajungem la singura intersecție notabilă. De aici și până la mașini decidem să mergem pe drumul forestier. Aveam varianta unei coborâri tehnice foarte interesante, însă mărimea grupului și mai ales oboseala acumulată în zilele precedente mă determină să rămân pe partea sigură a lucrurilor. Din experiență știu cât de ușor e să te lași furat de falsa senzație că nu ești obosit, dar reacțiile sunt alterate chiar dacă tu te simți perfect potent.

Ziua se încheie cu o mică gustare la pensiune, acolo unde cu siguranță am subestimat foamea primilor veniți care au ras tot precum o motocositoare marca STIHL. Și bine au făcut, îmi amintesc de turele lungi de acum mulți ani și de foamea care mă apuca ulterior. În ziua trei toate grupele au avut același traseu la fel ca în prima zi, iar grupul Iuliei și al lui Șandor terminase traseul destul de dificil pentru ei într-un timp scurt. Bravo!

Cam asta a fost foarte pe scurt și din perspectiva mea, Purple Lines Mtb Camp. Cred totuși că weekend-ul a însemnat mai mult și nu doar pentru noi. Am fost un grup de pasionați care pentru câteva zile ne-am preocupat exclusiv de pasiunea noastră, am trăit-o, am simțit-o și am savurat-o. Chiar dacă timpul a fost scurt, sper totuși că Wouter a deschis puțin ochii în privința faptului că, chiar dacă e o excepție de la regulă, performanța în sport nu atrage după sine trăsături de caracter precum cele întâlnite mult prea des la dragii noștri performeri. Personal mi-am dat seama că prefer cu mult genul ăsta de experiențe în fața oricăror rezultate de la orice fel de competiție, iar dacă asta mă face lipsit de motivație atunci mulțumesc celor care vin în număr mare la camp-urile The North Quest pentru că au contribuit pozitiv la asta!

Cum lucrurile nu se opresc niciodată, lucrăm încet deja atât la următorul camp, cât și la un nou tip de experiență pe care am dori să-l oferim, puțin mai simplă și mai diferită, însă în sensul bun al cuvântului! Urmăriți-ne pe facebook și în curând, pe noul site. Dacă îmi trece răceala până atunci, ne vedem la 4 Munți, o competiție pe care ar fi păcat să o ratați, indiferent de rezultat sau de nivelul de pregătire!