În drum spre Roşia Montană

Roşia Montană poate fi un subiect delicat pentru unii însă atunci când vine vorba de promovarea zonei din punct de vedere turistic şi mai ales cicloturistic, noi suntem primii care profităm de ocazie pentru a face cunoscută regiunea şi potenţialul recreaţional oferit.

Romtb.info este un website care promovează turistic această zonă. Recent ne-au trimis un traseu care merită parcurs de orice biciclist amator de peisaje superbe, liniste şi mai ales de cineva care doreşte să viziteze România. Lectură placută!

Prima oară am ajuns la Roşia Montană în anul 2011, cu bicicleta. De atunci au trecut 4 ani, timp în care am revăzut Roşia Montană cel puţin o dată pe an. Fie în vacanţa de Paşti, fie de Revelion sau cu ocazia festivalului Fân Fest, de Rusalii sau pur şi simplu în drum spre Cluj. Mereu am plecat din Roşia cu sentimentul că sunt lucruri pe care încă nu le-am descoperit. De aceea, anul trecut am ajuns cu bicicleta în Roşia Montană de cel puţin 3 ori mereu pe alt drum, mereu impresionat de oamenii şi locurile din Apuseni.

Roşia Montană, oameni şi locuri din Apuseni. Cam acestea sunt motivele pentru care m-am hotărât să vă povestesc despre drumeţiile pe două roţi din 2014. Călătoria despre care vă voi povesti în continuare am realizat-o în toamna anului 2013 și mi-a inspirat practic o mare parte din turele cu bicicleta din 2014.

Vă aduceţi aminte toamna lui 2013? O altfel de “toamnă românească”, o toamnă în care mulţi biciclişti au ieşit în stradă pentru Roşia Montană, o toamnă în care am realizat cât de important este ajutorul pe care diferite comunităţi îl pot acorda unei cauze.

Plecam cu un tren din Bucureşti vineri după amiază, cu gândul de a fi în Aiud după miezul nopţii. Vroiam să zăbovesc în gară până se face lumină, apoi să pornesc spre Roşia pe traseul Aiud – Aiudul de Sus – Brădeşti – După Deal – Măcăreşti – Cojocari – Valea Barnii – Bârleşti – Mogoş – Valea Albă – Bucium – Izbita – Bucium Sat – Abrud şi Roşia Montană. Mare parte din drum, din Aiudul de Sus şi până imediat după Bucium Sat, se merge pe acelaşi drum, DJ 1071, un drum surprinzător de plăcut.

După cum planul de acasă e de regulă profund teoretic, am plecat din gara din Aiud undeva în jur de ora 9. Faptul că nu am putut să dorm pe tren şi răcoarea diminieților de Noiembrie, m-au făcut să aştept în gară mai mult decât imi propusesem. Urmau aproape 100 de km de drum necunoscut. Prima parte a drumului a fost acoperită de o ceaţă densă şi destul de rece.

Drumul însă era plăcut întrucât era foarte puţin circulat, doar câteva căruţe ale localnicilor veneau dinspre pădure pline cu lemne pentru iarnă. În condiţiile unui drum mai mult pustiu nu aveam decât să mă bucur de pedalat, totuşi un pic de soare nu ar fi stricat, iar ceaţa devenea din ce în ce mai densă.

A urmat întâlnirea neobișnuită cu un echipaj al Jandarmeriei, care probabil avea rolul să păzească pădurea, iar făgăduinţa oamenilor în uniformă privind prezenţa soarelui după încă câţiva km de urcare avea să se adeverească în curând.

După aproximativ 17 – 20 km distanţă de Aiud asfaltul dispărea şi drumul încă urca. Mă gândeam că cel mai probabil nu o să ajung până seara în Roşia Montană. Cu atât mai mult cu cât mă oprisem şi aveam să mă opresc destul de des pentru fotografii.

Peisajele deveneau din ce în ce mai plăcute şi drumul chiar dacă lipsit de asfalt, destul de bun, chiar numai bun de mers fără griji. Nu mai văzusem nici o maşină de câţiva km. Poate un aspect mai puţin plăcut al faptului că lumea se schimbă, era să văd, în puţinele sate pe care aveam să le întâlnesc, multe case părăsite. Viaţa la munte sigur nu este cea mai uşoară, dar poate fi cea mai frumoasă.

Aveam o mică problemă la care nu mă gândisem. Plecasem de acasă cu gândul de a fi în Roşia seara, nu aveam cort, ci doar sacul de dormit. Deşi nu cred că ar fi fost atât de frig, nu mai avusesem o experienţă de a dormi sub cerul liber. Pentru că drumul era pustiu şi nici o grijă de maşini, aș fi putut să pedalez fără probleme pe întuneric, însă după ce cu o noapte în urmă nu reușisem să dorm in tren mai deloc, cu siguranță mersul noaptea nu ar fi fost o plăcere.

Aşa că eram la jumătatea drumului, la mică distanţă de lăsarea întunericului, într-o stare de linişte specifică momentelor de aşteptare a unui mic semn. Ştiam că nu departe, peste câteva dealuri, trebuie să fie satul Ponor. Un sat destul de mic şi aşa cum mă şi gândeam, lipsit de pensiuni.

Drept urmare, ajuns într-un sat foarte mic de munte, risipit ici şi colo, am avut parte de ospitalitatea unor oameni minunaţi, de care nici nu mă gândeam cu puţin timp în urmă că o să am parte. Mulţumesc pe această cale familiei Cordea. Chiar nişte oameni minunaţi, domnii Cordea veniseră să o ajute pe mama dumnealor să pregătească lemnele pentru iarnă, iar doamna Cordea mi-a adus aminte de grija bunicilor pentru nepoţi.

A doua zi am plecat profund recunoscător şi cu gândul şi promisiunea de a reveni cât mai curând în satul Ponor. După o noapte odihnitoare, aveam să parcurg restul drumului într-un ritm bun, cu opriri la fel de dese pentru fotografii.

Cu puţin înainte de Mogoş, asfaltul avea să fie din nou prezent sub roţile bicicletei, fapt care mi-a permis să mă bucur în viteză de ultima porţiune de drum. Din păcate, nu mai aveam timp de stat mai deloc în Roşia Montană. Din Gura Cornei am decis să aleg drumul mai scurt însă mai abrupt, prin satul Corna, împingând bicicleta peste dealul ce desparte Roşia Montană de Corna. Trecut de ora prânzului, o doamnă tocmai se întorcea de la una din bisericile din Roşia, unde mergea în fiecare duminică. Un mic răgaz de a îmi povesti un pic din istoria Roşiei şi de a îmi oferi un pumn de bomboane (sfiinţite), apoi am desluşit poteca ce dădea în drumul care coboară prin cariera Cetate direct în Roşia Montană.

Eram bucuros că reuşisem să ajung în Roşia şi destul de liniştit având în vedere faptul că știm că voi pierde şi ultimul autocar spre Alba Iulia unde aş fi prins seara un tren spre casă. În Roșia am zăbovit o oră, timp în care am prins chiar întâlnirea cercetaşilor din Roşia Montană (www.cercetasirosiamontana.ro) şi în care am reflectat un pic la “eşecul” reuşit al unei ieşiri pe care sigur o voi repeta.

În mintea mea, plănuisem să ajung sâmbătă după amiază, să am timp să descoper şi să înregistrez un traseu în jurul Roşiei, însă cei aproximativ 100 de km de la Aiud şi până în Roşia poate că nu trebuiesc făcuţi în grabă, iar ajuns în Roşia poate că trebuie să stai un pic mai mult, să ai timp să cunoşti locurile şi oamenii.

Dar aşa cum spuneam şi în începutul povestirii. Mereu am plecat din Roşia cu sentimentul de a mă întoarce cât mai curând, iar acum plecam cu promisiunea de a mă întoarce şi a descoperii pe îndelete Roşia Montană şi împrejurimile. Şi nu oricum, ci pe bicicletă!

Vizitaţi Roşia Montană pe bicicletă!

—

Traseul în sine cât şi track-ul gps al acestei ture pot fi consultate în articolul Traseu – Aiud-Roşia Montană