Este concursul cel mai bun antrenament?

Scopul antrenamentelor, cel puțin al celor făcute metodic, planificat și cu un obiectiv clar, este de a te aduce în cea mai bună formă fizică posibilă pentru a obține un rezultat cât mai bun. Totuși, la un antrenament nu se pot recrea în totalitate condițiile de concurs, ceea ce poate duce la întrebarea: este concursul cea mai bună formă de antrenament?

În mod logic, răspunsul este da. Dacă ne uităm la rutierii profesioniști, aceștia pot avea și până la 90 de zile de cursă într-un an, ceea ce, abstractizat, înseamnă că fiecare a 4-a zi dintr-un an calendaristic ar participa la un concurs. Desigur, problematica e mai amplă, căci profesioniștii mai au și zile și chiar perioade de pauză, nu se antrenează 365 din 365, zilele de concurs sunt de obicei legate, nu fracționate și așa mai departe. Dar și în cazul lor se pot vedea opțiuni diferite în materie de antrenament: unii aleg să participe la cât mai multe curse pentru a-și intra în formă, pe când alții aleg să se antreneze după indicațiile preparatorului lor fizic. Ce ar trebui să înțelegem noi din asta?

În principal, participarea la o cursă generează un progres fiziologic doar când solicitarea este mai mare ca la un antrenament și când recuperarea este suficientă. Cu alte cuvinte, dacă ritmul cursei nu depășește intensitatea antrenamentului, atunci, practic, tu faci un antrenament mai lejer. Competiția ajută să atingi un nivel superior de condiție fizică doar când solicitarea organismului este superioară celei din timpul unui antrenament. Destul de logic, am putea zice. Însă…

Însă, pentru a urmări dacă o cursă te solicită mai puternic, va trebui să faci uz de monitorul de ritm cardiac. Doar acesta arată, în termeni incontestabili, cât de mult efort ai depus. De exemplu, contează foarte mult cât timp ai petrecut cu pulsul în zona anaerobă de efort sub-maximal. Un punct de vedere unanim acceptat de antrenori este că, atunci când sportivul se află în această zonă, efortul depus este unul enorm și organismul este solicitat la maximum. Sportivii, probabil, ar descrie senzațiile generate de respectivul efort drept „greu ca naiba” sau acele momente când îți pare rău că te-ai apucat de ciclism.

Pe de altă parte, și în cadrul antrenamentului te poți supune unui efort inuman și, în plus, ai capacitatea de a-l controla mai atent. De exemplu, dacă îți propui să rulezi vreme de 10 minute cu pulsul în zona submaximală, o poți face fără constrângeri, pe când în cursă poți fi presat de perspectiva abandonului, dacă renunți să mai tragi tare atunci când pulsul a fost ridicat pentru o perioadă suficientă.

De asemenea, solicitările subtanțial mai mari decât cele cu care ești obișnuit trebuie să fie urmate de o recuperare pe măsură, căci doar mecanismul de supracompensare poate duce la progres fiziologic. Nu în ultimul rând, antrenamentul prin concurs este un mijloc care trebuie folosit cu simțul răspunderii. Dacă vei participa la multe curse sub nivelul tău, riști să te plafonezi. Pe de altă parte, dacă participi la curse mult peste nivelul tău, există șansa să nu poți ține pasul cu restul concurenților și să te trezești că ai abandonat după doar câțiva kilometri. În plus, mai există riscul să te suprasoliciți și să ajungi într-o stare de oboseală acută care îți poate periclita întreg sezonul.