Împreună cu Arpad Kelemen pe traseul de DH de la Cheile Grădiștei

Nici măcar nu au trecut trei zile de când am povestit ultima data de Arpad Kelemen, în urma reușitei de la Avanlanche – On The Rocks, că imediat s-a ivit o nouă ocazie: de data aceasta l-am întâlnit la Cheile Grădiștei, prezent și el ca și noi la Merida Test Days, l-am anturat și am fugit direct pe traseul de downhill. În sfârșit aveam ocazia să merg în urma lui, căci la On The Rocks puteam doar să visez la o astfel de poveste.

Zis și făcut, de dimineață ne-am întânit la cortul cu biciclete disponibile. Știam că există doar două Merida One-Forty, singurele cu suspensii ceva mai mari, de 140mm, iar eu și Alex de la Veloteca ni le-am tras tactil deoparte. Arpad a ales o Merida One Twenty, după care am făcut reglajele necesare pentru suspensii și ne-am dus direct către traseu. Anul acesta nu am avut ocazia să particip la concursul de downhill de la Cheile Grădiștei deci cele petrecute astăzi erau în fond o revanșă. Una cât se poate de liniștită căci nu aveam să concurez împotriva nimănui, iar asta era perfect.

Prima tură a fost de fapt cea de recunoaștere. Nu s-a mers tare, nu s-a sărit foarte mult, alegând desigur traseul mai simplu. Arpad nu este foarte mulțumit de setările bicicletei și vrea mai mult aer în amortizorul de spate. Dăm coborârea de 1.6 km fără pauză atrași de mirajul coborârii. Apoi încep să dialoghez cu Arpad.

Până în 2008 a practicat 4x-ul, dar odată ce concursurile au dispărut a intrat într-o pauză. Și nu una scurtă, ci de 4 ani. A încercat să participe la downhill, însă este convins că bicicleta pe care a avut-o nu a fost ce trebuia. Pe de altă parte își arată nemulțumirea față de costurile mari pe care trebuie să le suporți pentru a te antrena la downhill și ne face un calcul simplu, pe care eu, prezent la mai multe astfel de concursuri anual, nu am stat niciodată să-l fac. Dar are dreptate.

Cum downhill-ul nu a fost ceea ce trebuia pentru el, s-a apucat de XC Maraton. Participarea la o singură cursă a fost suficientă pentru a-i declanșa din nou apetitul pentru competiții, iar ceea ce a urmat știm cu toții: podium, după podium, după podium. Shuttle-ul nostru ajunge în vârf, descărcăm bicicletele și o luăm din nou la vale. De data aceasta coborârea durează mult mai mult căci stăm să realizăm fotografiile din acest articol. Arpi dă un drop fără probleme, se ambiționează și sare peste o secțiune lungă de lemne, abordează virajele din ce în ce mai bine, deoarece își intră în mână. Dacă la început a fost mai retras, acum începe să-și pună toate cunoștiințele dar și potențialul la bătaie. Încep să mă întreb totuși de ce nu ar mai vrea să încerce câteva concursuri de downhill.

Luăm iarăși shuttle-ul și pornim către traseul mai dificil. Rețeta pentru traseul de la Cheile Grădiștei o știe toată lumea, însă traseele s-au modificat ușor față de ultima dată când am concurat aici. Solul este moale, contrapantele s-au mai distrus probabil după ultimul concurs, iar traseul dificil devine și mai dificil atunci când te afli pe bicicleta mai puțin potrivită. Am scos altfel tot ce era mai bun din One Forty-uri, deși clar simțeam nevoia unei suspensii mai mari și al unui unghi al headtube-ului mai înclinat, în special pe porțiunile foarte abrupte. Cu toate acestea, pe traseul mai simplu bicicletele s-au descurcat de minune.

Puțin flow pe traseul dificil și cum nu mai aveam la dispoziție niciun shuttle începem să pedalăm pe drumul de doar 5 km dar cu o diferență de nivel foarte mare. Arpad ajunge în 15 minute, noi în 30 de minute. Chiar din pantă observ cum proptește lanțul pe foaia mare și pe pinionul al 3lea. Și noi foloseam un raport similar, doar că foaia mijlocie părea varianta mai normală. Nu stă după noi căci vrea să se antreneze. Până ce ajungem sus, el mai coboară și mai urcă o dată. Spre norocul nostru nu ne prinde din urmă.

După o pauză de masă binevenită, urmează încă duoă ture, pe traseul mai simplu. Deja am găsit liniile ideale, îl coborâm toți 3 mult mai repede. Unul în spatele celuilalt, așa cum se cade. Iar când stai în spate lucrurile sunt și mai grozave căci beneficiezi de tot piesajul care se desfășoară în fața ta.

Ultima o tură o dau doar eu cu Alex. Mă opresc într-o contrapantă, el însă nu mai reușește și intră în mine. Suficient încât să-mi dea un imbold. Bicicleta rămâne pe loc, iar eu zbor într-o râpă, căci traseul de la Cheile Grădiștei este destul de abrupt pe unele zone. Văd cerul, apoi pământul și tot așa de vreo 3 ori. După ce m-am oprit nu am realizat exact ce s-a întâmplat, dar cu toate acestea am început să râd. Un semn bun.

Toată lumea știe că Arpad Kelemen este un sportiv deosebit, dar când îți petreci o zi în compania lui, lucrurile stau complet diferit. Poți să-l urmărești, poți să-i înțelegi deciziile de pe traseu și ajungi să-l cunoști mai bine. Oameni ca el au multe de povestit, trebuie doar să ai suficient timp pentru a-l asculta.

Dragoș Mitroi
Cheile Grădiștei, Brașov