Bike Four Peaks 2016 – Etapele 2 și 3

În continuarea race reportului de ieri de la Bike Four Peaks 2016, urmează rezumatul etapelor doi și trei.

Etapa 2. Saalfelden – Leogang,  49.2km, 2210m diferență de nivel.

Cu startul în Saalfelden aveam să parcurgem un munte care după profilul etapei părea în linii mari o urcare constantă urmată de o coborâre rapidă prin bike park. Fără asfalt, doar cu kilometri de poteci, priveliști spectaculoase și urcări susținute, pe scurt urma o cursă de mtb. Startul se dă la 9 fix și plecând tot din blocul A2 (trebuia să fii top 15 pentru a porni din blocul A1), îmi  dau seama cât de bine am mers în Transalp unde am luat startul în fiecare zi din A1… alte vremuri :D. Startul e unul lent, lumea e relaxată și e bine așa. Pentru prima dată mă simt în siguranță la start și nu simt nevoia să „joc cu coduri” pentru a-mi păstra poziția. După vreo 10 minute ajungem la baza primei urcări. De aici se dezlănțuie iadul.

Depășesc rapid prima fată din concurs și îi am în vizor pe prietenii din față. Cu cât progresez mai mult pe urcare cu atât mă simt mai bine și mă apropiu tot mai mult de cei doi. Îi ajung aproape pe finalul primei urcări și fără a sta pe gânduri trec în față. Îi distanțez puțin pe coborâre, recunosc, cu niște riscuri dar bicicleta asta-mi dă suficientă încredere. Urma un drum forestier cu urcări susținute, întrerupt de porțiuni cu coborâri rapide și scurte. Sunt în grup cu locul doi de la categoria Masters, campionul național al Germaniei la categoria respectivă și cu încă doi rideri simpatici care-mi zic că e good job ritmul nostru.

Ajuns pe o urcare abruptă zăresc în față un grup de 10 persoane. Da, dacă reușeam să îi depăsesc pe ei eram cu siguranță top 15. Cam maxim ce puteam obține. De acolo în sus urmează o breșă mare către profesioniștii mai “lenți”, iar mai sus încă o breșă mai mică față de ăia cu adevărat buni. Evaluez situația să văd cam ce aș putea să fac, știind că mulți din grupul din fața mea coboară mai bine. N-apuc bine să rumeg starea de fapt că riderul de Rocky Mountain și cu locul trei la Masters pleacă încet în față. Încerc să mă țin de ei dar nici vorbă. 10 minute în ritmul ăsta sunt sinucidere curată, iar eu nu-mi dau seama ce pot neavând curse la activ.

Sunt ajuns încet de italianul Perini, leader-ul de la Grand Masters. Da, omul ăsta are 53 de ani, picioare din oțel și constituție solidă. Nu arată a purice de munte dar privindu-l ieșeau vaporii de experiență din el. Mă pun în roata lui și continuăm cu schimb de trenă tot Panoramaweg-ul, un drum forestier pe care-l știam deja. Ajung în zona cu rădăcini unde credeam că-l voi distanța. Aha, credeam. Stă în șa pe hardtail, nu pare foarte tehnic dar se distanțează în fața mea cu ușurință. Se strecura printre rădăcini și bolovani fără să scoată piciorul din pedală și pe deasupra bea din bidon pe porțiunile mai relaxate. Să-mi bag piciorul…

Înapoi pe macadam și văd kindergarten-ul în față. Era un grup de rideri care aparent mergea să dea capacitatea și nicidecum că pedalează într-un maraton pe etape în Alpi. Pana mea, ăștia se vor evapora pe coborâre. Îi ajung încet pe ultimul abrupt și intrăm pe un trail într-o ușoară urcare. Era Wurzel Trail-ul în sens invers, îl parcursesem la Transalp din celălalt sens, era fain. Acum era ud și plin de noroi. Ajung repede doi rideri din față, ambii fiind deosebit de respectuoși și rapizi în a-mi face loc. Așa ceva… Dar în curând intru în probleme. Roata față merge în toate direcțiile, sar din pedale și mă lovesc direct în zona presupusului viitor. Înapoi în pedale, dar urmează un prag. Mă dau jos de pe bike, era ca pe gheață, acolo unde puneam piciorul alunecam fără exagerare 50 de cm. Mă loveam în bicicletă, în copaci, pulsul era la tavan și gâfâiam…fain. Chiar și așa ajung din urmă pe alții care aveau aparent aceleași probleme. Unii alergau, alții făceau moonwalk și eu înceram să-i depășesc. Mă curentez puțin într-un gard, dar totul în regulă. De câte ori mă pun pe bike, talpa de carbon e ca și claparul înghețat, alunecă de pe pedale și nu nimeresc locul potrivit cu cleat-urile. În curând treaba se liniștește și coborâm pe Asitz Trail.

Rapid, îngust, nu foarte tehnic dar spectaculos. Pe o mică urcare mai depășesc un rider. Socotesc că-s undeva în top 20, dar nu-s sigur. Ajung pe forestier, iar marcajele rare îmi dau emoții.

Cobor cât de repede pot și intru pe Flying Gangster, o potecă în bike park-ul din Leogang pe care se măsura timpul și pentru proba de enduro din cadrul Bike Four Peaks. Dar n-am timp să mă liniștesc să văd cât de repede pot să merg așa că intru tare prin poarta de start și direct în primul kicker. Sar ca o capră cu furca rigidă, mai că nu merg direct în cap. Mă calmez repede cu gândul la vremuri demult apuse și încerc să merg fără să pedalez, doar pompând dintr-o contrapantă în alta. Prind gustul, chiar dacă de câteva ori pierd aderența pe ambele roți iar revenirea la trasă se face cu o smucitură zdravăna în ghidon. Sar la un pod și fără să-mi dau seama intru pe track-ul de dh. La naiba. Mă tot uit în dreapta să văd pe unde pot ajunge înapoi în Flying Gangster. Trece riderul de la Rocky Mountain și văd o mică gâlmă pe care reușesc să trec înapoi în traseul nostru. De aici contrapante până aproape de final. Încerc să depășesc scurtcircuitând contrapantele dar aproape că-l lovesc pe cel din față. Îi pică lanțul și se trage din fața mea.

Ajung la finiș înaintea lui! Locul 19. Nu-i rău deloc, iar coborârea intensă m-a făcut să uit de urcările lungi pe care le parcursesem.

Etapa a fost câștigată tot de Simon Stiebjahn de la Bulls, fiind urmat pe locul al doilea de către Mejia Luis iar pe trei de austriacul Uwe Hochenwarter. Amicul Perini câștigă detașat la Grand Masters și uitându-mă la timpii pe coborâre îmi dau seama că știe cu siguranță ce face!

Etapa 3. Kirchberg in Tirol: 50km 2100m diferență de nivel pozitivă

Pentru etapele 3 și 4 evenimentul se muta la Kirchberg in Tirol, o mică stațiune aflată la scurtă distanță de faimosul Kitzbuhel. Formatul ales, acela de a avea câte două etape în aceeași regiune se traduce printr-o logistică mai simplă pentru participanți, aceștia nefiind nevoiți să schimbe cazarea după fiecare etapă. La ediția de anul acesta organizatorii nu au oferit un camp așa că fiecare participant a fost nevoit să-și caute cazare. Noi am rămas în același loc pe toată durata evenimentului chiar dacă asta însemna să conduc 70 de km dimineața înainte de etapa 3 și 4. Nu era chiar profi, deci perfect pentru mine.

Vineri mă trezesc și mai devreme pentru a avea suficient timp la dispoziția pentru micul dejun și drumul până la start. Ajung în timp la Kirchberg. Ploua din toate direcțiile și erau cel mult 10 grade. Merg puțin la încălzire dar nu mă strofoc știind că urma să pedalez în spatele mașinii pentru cel puțin 15 minute. La start îmi arunc geaca de ploaie în buzunar și puțin înghețat, puțin ud plec la 9 fix pe sub poarta de start. Trecem printr-o localitate pe un drum în lucru. Ocolesc utilaje, când pe dreapta, când pe stânga, trec peste borduri ridicate și asfalt proaspăt turnat. Ca norocul sunt în fața plutonului iar restul se comportă foarte previzibil, semnalizând fiecare obstacol. Începe prima urcare. Mă simt bine pentru jumătate de oră, după care pulsul începe să-mi scadă și întâmpin dificultăți în a menține un ritm bunicel. Cu toate astea merg bine pe prima coborâre și rămân cu băiatul de 19 ani care conducea în clasamentul de enduro. Chiar dacă aparent nu coboară spectaculos, e foarte rapid, mult mai rapid decât mine și se strecoară pe lângă toate obstacolele pe care eu le agăț ca orbul. Pe urcare mergem împreună însă îmi dau seama că va fi greu să mențin ritmul ăsta.

Se desprinde încet iar eu opresc la punctul de alimentare pentru a curăța inelele de prindere de pe furcă. Acestea s-au umplut de noroi iar cablul de la frâna față intra în spițe la fiecare compresie mai serioasă a furcii. Rezolv problema repede și cu vreo 3 banane coapte în buzunar continui pe urcare.

Mă ajunge imediat un grup destul de numeros. Uitându-mă mai atent observ că e grădinița energetică de ieri. De data asta stau în roata lor. Și dacă îmi dădeam tot mai mult seama că am o zi mai slabă, copii ăștia făceau tot ce nu trebuia și tot mergeau mai repede. Se ridicau din șa la fiecare 30 de secunde, schimbau de o sută de ori viteza, mergeau din forță, pedalau și din brațe și din corp…pff. Observ în liniște risipa de energie din fața mea dar răspund la fiecare accelerare a grupului. Spre finalul urcării, grupul pleacă în față iar eu rămân singur. Începe coborârea.

Soarele era pe cer iar norii erau toți sub noi. La capătul drumului forestier intrai pe o potecă pe un câmp cu iarbă pe care mergeai cu cel puțin 60-65km/h. Te îndreptai direct spre pătura albă de nori, cu viteză ridicată și cu o senzație pe care nu pot să o redau. Un fotograf amplasat perfect face poze. Cu siguranță vor ieși bestial, peisajul e fermecător.

În scurt timp intru la propriu în pătura albă și brusc nu mai văd decât la 10-15 metri în față. Poteca se transformă în drum forestier, iar viteza ridicată și vizibilitatea scăzută mă fac foarte atent. Frânez de câteva ori prea târziu și iau virajul cu un picior afară din pedală și cu frâna spate blocată, pentru ca o secundă mai târziu să blochez suspensiile și să sprintez spre următorul viraj. 15-20 de viraje din astea și ajung jos. Pulsul e la fel de ridicat ca și pe urcare, dar asta e rețeta pentru forestierele austriece. Așa merge toată lumea bună, diferența e că cei din față o fac la viteză mai mare și cu o dezinvoltură extraordinară. Sunt singur în plat iar grupul din față e vizibil. Merg cât pot de tare dar nu-i ajung și în scurt timp picioarele nu mai au chef să colaboreze. Trec prin ultimul punct de alimentare, umplu din nou bidonul. Am decis să merg cu un singur bidon și să opresc la fiecare punct de alimentare, asta și pentru că nu eram obișnuit cu suportul de bidon montat pe tija de șa. Ultima urcare e pe asfalt, iar italianul Perini trece pe lângă mine mult prea repede.

Sunt depășit de 5-6 rideri, unul mă și întreabă dacă-s ok. Eram ok, dar nu mergea mai tare de atât. Sprintez pe final pentru a intra rapid în coborâre.  Urma Lisi-Osl Trail.

Pentru cei care nu o cunosc pe Lisi e una dintre cele mai bune mountain bikerițe austriece care se perindă frecvent pe podiumurile cross-country-urilor importante din lume, fiind câștigătoarea clasamentului cumulat al Cupei Mondiale de Mtb Xco din anul 2009. Cei de aici au botezat trail-ul Lisi-Osl, acesta fiind pretabil atât pentru cei pasionați de xco cu tehnică decentă, cât și pentru cei atrași de disciplinele de gravity. Coborârea are doar 2,7 km dar te face să uiți de orice altceva, ca de altfel orice competiție de mtb cu un traseu solicitant! Ajung la finiș și reușesc să recuperez 3 poziții. Etapa se termină la baza coborârii, ultimii 4 km fiind de tranziție până la locul de start/finiș. Trebuia să treci prin ambele porți pentru a fi clasat, chiar dacă ceasul se oprea la baza coborârii.

Din nou o etapă incredibil de atractivă, intensă, spectaculoasă pe durata a 2 ore și 40 de minute, un timp suficient de lung încât să simți efortul, dar mult mai scurt decât timpul obișnuit de la maratoanele care te trec prin centrifuga gândurilor. Termin etapa pe locul 28 și cad câteva poziții în clasamentul general. Urma ultima etapă și trebuia să fiu mai rapid ca azi pentru a-mi păstra poziția la final.