Bike Four Peaks 2016 – Etapa 1

Bike four peaks. Unde să încep? Probabil cu începutul ar fi mai indicat.  Anul ăsta m-am concentrat mai mult pe proiecte care nu au ținut de domeniul competițiilor de mountain biking. Sincer, nu mai sunt motivat să concurez weekend de weekend în România, din motive pe care nu vreau să insist aici. Nu prea mai am obiective pe plan intern, iar cele pe care aș putea să le am nu mai trezesc mare lucru în mine așa că am simțit nevoia să–mi îndrept atenția în alte direcții. Am vrut de mult să particip la Bike Four Peaks, asta deoarece evenimentul părea atractiv ca și format, nici prea lung, nici prea scurt și axat mai mult pe trasee de mountain biking. Nu-mi place să urc 1200 metri pe o singură urcare de macadam pentru a coborî pe cealaltă parte a muntelui în aceeași manieră. Pentru ediția de anul acesta, organizatorii au plecat urchea spre sfaturile venite din diferite părți.  Competițiile de mtb pe etape din Alpi, cel puțin cele la care am participat, au un format tipic de traseu. Urci de îți sar capacele pe forestiere, ai parte de coborâri foarte rapide cu zone tehnice după care ești nevoit să pedalezi 30 de km în plat, pe asfalt sau macadam, cu tactici și atacuri asemenea curselor de șosea. Aici strategia, poziționarea și de multe ori norocul pot însemna 10-15 minute în minus la finalul zilei. Anul trecut în Transalp am simțit pe propria piele cât de mult trebuie să te chinui să ajungi într-un grup fruntaș pe zonele astea, dar și ce avantaj ai la finalul zilei… în clasament doar, pentru că fizic cazi în beciul cu murături.

Bike Four Peaks 2016 propunea un traseu în care porțiunile de legătură în plat au fost eliminate aproape în totalitate, lucru care s-a tradus în primul rând prin etape mai scurte ca număr de kilometri. Diferențele de nivel au rămas în mare aceleași, undeva la 2000-2200m pe zi, pe o distanță de 50 km. Sună destul de intens! Pe deasupra, organizatorii au depus tot efortul pentru a introduce zone tehnice, chiar foarte tehnice și coborâri pe single trail. Astfel fiecare etapă urma să aibă cel puțin o coborâre tehnică pe un traseu omologat pentru mountain biking, cu porțiuni amenajate (podulețe, rock garden-uri, northshore, drop-uri, zone cu covoare de sute de metri de rădăcini, etc. ați prins voi ideea). Mai mult, regiunile prin care treceau traseele erau presărate cu zeci și chiar sute de poteci, unele mai atractive ca celălalte. Urmau patru maratoane, într-un paradis al mountain bikerilor (indiferent de disciplina preferată). Nu cred că în calitate de pasionat, sportiv sau ce mai vreți voi ai putea opta pentru ceva mai atractiv.

Personal am optat pentru Bike Four Peaks încă din luna mai și doream să vin într-o formă și mai bună aici, urmând să am la activ patru zile de concurs în cadrul singurului eveniment pe etape din România, 4 Munți. Din păcate organizatorii au amânat 4 Munți, iar noua dată a fost una nefastă pentru partenerul  veșnic relaxat, Wouter.  Acum sincer nu știu cum mi-am putut pune problema să aleg între Bike Four Peaks și altceva…probabil prea multă bere și lipsă de luciditate.

Am plecat luni după masa spre Budapesta și după o noapte petrecută la Mr. Wouter am pornit marți dimineața spre Leogang. Odată ajuns în Leogang am găsit fără probleme centrul de concurs, organizatorii plasând plăcuțe cu fiecare zonă încă de la intrarea în localitate. Astfel era foarte clar pe unde trebuia să mergi pentru a ajunge la race office, expo, massage, bikewash etc. Profi, ce mai?! Ajuns la race office, unde avea loc și pasta party-ul am rămas mai mult decât impresionat. Intrai într-un Hotel enorm de 4 *și coborai cam 2-3 etaje pe un hol care te făcea să crezi că mergi la vreo conferință importantă cu oameni simandicoși. Ajuns în hol vedeai o sală imensă la un nivel dedesubt, cu oameni care discutau relaxați la mesele înalte, savurând porția de mâncare și atmosfera destinsă. “Gourmet” sau ce?

Intrat în race office primesc repede pachetul de start,  în care aveam numărul de concurs, chip-ul si câteva geluri, un bidon și vreo 2-3 batoane. De pe masă puteai să-ți iei un tub sănătos de ulei pentru lanț, lucru pe care l-am și făcut. Nu poți să știi niciodată ce ansamblu are nevoie de lubrifiere. Cu brățara de pasta-party pe mână mă îndrept spre o coadă mică în dreptul unei mese de vreo 20 de metri lungime. Aici nu erai servit de vreun obosit, ci puteai să-ți pui în farfurie exact cât și ce voiai. Aveai de ales între cel puțin 8-9 sortimente de paste, de la paste cu ton, la cele cu spanac sau cu legume. La final primeai și o salată sănătoasă pe care puteai să o scufunzi în parmezan sau în fel și fel de sosuri. Fiind atent la ce mânânc am ales cu capul, lăsând pofta pentru Iulia care și-a cumpărat o porție cu tot felul de bunătăți. La ședința tehnică ținută într-o sală adiacentă, aflai detalii despre trasee și alte mici avertismente pe care n-are rost să le redau aici (privind siguranța, traficul deschis, etc.). După masă am plecat spre cazarea din Viehhofen pe care anul trecut ne-a sugerat-o un prieten și care acum era locul potrivit de plecare pentru Bike Four Peaks. Am stat destul în cort anul trecut la Transalp și chiar nu mai vreau să mă scald în vreun râu care vine de pe un ghețar, la 21 seara, cu burta goală și cu un șlap lipsă la temperaturi de 6-7 grade!

Etapa 1. Leogang-Saalfelden: 60km 1900m diferență de nivel pozitivă

Mă trezesc dimineața pe la 5:30, prea devreme pentru mine dar aveam pentru ce să mă trezesc, asta ca să apuc să mânânc cu 3 ore înainte de start și să am timp de o încălzire mai lungă. Era prima competiție din sezonul ăsta pentru mine, exceptând-o pe cea de la Făget la care oricum am mers în ritm de turist fără nicio pregătire.

Urcat pe bicicletă încep încălzirea dar în scurt timp simt că organismul nu prea e de acord. Câteva aritmii îmi dau de înțeles că sunt puțin obosit și e cazul să încep încălzirea mai lent. După 20 de minute de rulaj mă duc la start. Urma să pornesc din blocul A2, blocul A1 fiind rezervat profesioniștilor iar celălalte blocuri până la D erau atribuite în funcție de rezultate anterioare și de timpul de parcurgere estimat al primei etape.

Blocul A2 nu e un loc rău însă în partea superioară vei fi înconjurat de o grămadă de “profesioniști”  care-ți vor face viața grea la start și pe coborâri. În fine. Startul se dă la ora 9 fix și încerc repede să-mi fac loc la margine și cât mai în față. Depășesc puțin riscant pe trotuar și pe după mașini însă mi-am învățat lecția în decursul anilor. Ajung destul de repede în față și pentru câteva minute aveam să pedalez alături de oameni despre care citești în reviste și pe care îi mai vezi câștigând competiții la care tu speri să poți participa cândva. Karl Platt, Tim Böhme, Soukup, columbianul Mejia, Stiebjahn, sau Hochenwarter pedalau relaxați la câțiva metri mai în față.

Mă uit în jur și recunosc 10-12 oameni cu care n-am nicio șansă să merg. Începe urcarea iar cei din jur cresc treptat dar continuu ritmul, nu ca în alte părți unde toată lumea pleacă pe prima urcare la 100% pentru ca la o oră jumătate după să aibă crampe. Cei din față se distanțează liniștiți și încerc să-i țin în vizor cât de mult pot, fără a face un efort pe care să nu-l pot susține pe toată urcarea. După 15 minute primii au deja un avans considerabil și sunt depășit treptat de câte un rider. Sunt singur pe prima urcare, dar am două repere în față, doi rideri pe care-i știam din Transalp și care valoric erau undeva la același nivel cu mine anul trecut, când eram în formă. Reușesc să-i mențin în vizor până la finalul urcării, dar efortul neobișnuit de intens mă sufocă. N-aveam competiții în picioare anul acesta, iar asta se simțea. Nu-i nimic, urma coborârea iar strategia mea era simplă: merg cât de tare pot, peste tot, până la finiș.

După o zonă mai vălurită intram pe Hangman trail, o coborâre de vreo 4 km cu o bucată de forestier intercalată, presărată cu contrapante mari și mini kickere.

O coborâre pe care te puteai juca cu frâna spate și unde puteai pompa în fiecare denivelare până te ardeau antebrațele. Reușesc să depășesc vreo 3-4 persoane pe coborâre.

Ajuns pe asfalt mă trezesc într-un grup…să zic așa ciudat. Era clar că nu erau italieni pentru că aș fi simițit-o din primii metri pe asfalt. Lumea nu vrea să ducă trena așa că mă văd nevoit să merg în față. Iau vântul în față cât pot, după care parcurgem un single trail virajat pe care colegii nu țin pasul. Începe asfaltul și aștept puțin pentru a nu continua singur, în fața nefiind niciun grup vizibil la care puteam să mă lipesc. Odată reuniți ne face morală unul dintre austrieci. Era clar, tăntălăii ăștia au mers pe prima urcare maxim și acum sunt mult mai în față decât e cazul. Toți renunță să ducă trena exceptând o singură persoană cu care facem toată treaba. Wouter unde pana mea ești?!

Ajuns la baza ultimei urcări toată lumea pleacă în față. Tipic…Merg constant cu gândul la zilele următoare însă nu vă imaginați că mă uitam în jur. Încercam să gestionez efortul intens lăsând puțin loc pentru mai mult. La finalul urcării începea o coborâre foarte faină cu zone scurte de urcare pe rădăcini, pline de noroi. Organizatorii au reușit să obțină avizul pentru a parcurge o potecă care în rest era folosită doar pentru deplasarea pe jos. Poteca e destul de tehnică, iar rădăcinile alunecoase necesită multă concentrare. Bicicleta funcționează impecabil. Blochez și deblochez constant suspensiile iar sentimentul de plăcere suprapus peste cel provocat de efort e foarte satisfăcător. Înapoi pe asfalt și sunt din nou singur. Hm. Mă ajunge un grup din spate care ulterior nu vrea nici el să colaboreze. Mă uit la ei, erau aceeași rideri. Ritmul e prea lent, trebuie să merg înainte. Duc trena până la ultima urcare, dar de data asta nu mai sunt depășit decât de o singură persoană. Din păcate chiar cu 1 km înainte de final nu înțeleg semnalizarea și o iau drept. Fără să mă vadă, mă urmează și ceilalți. Strig la cei de pe margine, dar reacționează mai încet decât calculatorul de pe care scriu. Frustrant. Mă întorc, mă uit la potecă și decid să cobor în stânga. Decizie corectă, în scurt timp văd din nou marcaje și ajung rapid la finiș. Prima zi de concurs s-a terminat.

Sentimente? Dincolo de intensitatea ridicată a efortului mă simt destul de puternic, bineînțeles raportat la potențialul meu și nu la primii ajunși. Un scurt rulaj, câteva alimente și o grămadă de lichide și sunt ca nou. Le zic organizatorilor despre pățania cu marcajele, iar aceștia reacționează instant. Sunt condus la o altă persoană la care îi explic exact locul în care am luat-o greșit, iar aceștia reacționează imediat  și remedieză problema mulțumindu-mi sincer pentru sesizare făcută.  Asta numesc eu atitudine! Indiferent câte critici primesc de la organizatori sau diverși zei ai ciclismului autohton care nu suportă critica în sens constructiv fiind cu siguranță sub presiunea propriului cult al personalității, reacția tipică de la noi ar fi fost una de atac și denigrare. Aici ți se mulțumește și ești întrebat dacă ai mai avut alte probleme legate de organizare…