Road Grand Tour – Turul Bihorului, race report – 90 km @ 41 km/h

Îmi veţi ierta întârzierea cu care scriu aceste rânduri, dar pur şi simplu, fiind vorba despre Road Grand Tour, am fost … pe drum! Logistica din spatele ultimelor săptămâni de curse a fost destul de complicată, presupunând deplasări în arealul Bucureşti – Chişinău – Zalău – Târgu Mureş – Oradea, practic, o întoarcere în capitală de la Zalău, pentru a pleca după trei zile către Bihor, prin Târgu Mureş, ca loc intermediar de odihnă. Şi mie îmi este greu să îmi înţeleg şi să explic fascinaţia mea pentru Road Grand Tour, aşa că mă limitez să bifez etapă după etapă, oriunde ar fi programată şi indiferent ce specific ar avea. Să luăm de exemplu Turul Bihorului: aici trebuie spus că am avut ocazia să văd în sfărşit pe viu cum arăta zona de start de la proba de contratimp şi să văd câţiva rutieri profesionişti la lucru pe traseu, atmosfera e clar una foarte interesantă dar îmi este în continuare limpede că m-aş fi plictisit şi frustrat repede ca jurnalist, exact aşa cum era şi la cursele de motociclism. Asta pentru că mi-am dorit mereu să merg „flat out” şi poate că o milă Divină a făcut ca pur şi simplu lucrurile să nu se lege pe două roţi cu motor, deşi sunt absolut hotărât ca deceniul cinci al vieţii mele să însemne întoarcerea mea în motorsport, dacă oi mai apuca vremea aia.

Revenind la Oradea, traseul rezervat amatorilor nu anunţa mare lucru: 45 de kilometri într-o direcţie, apoi revenirea în oraş, pe aceeaşi 45 de kilometri. Deci, asemănător cu ceea ce corpul meu ştie să facă din antrenamentele de pe lângă Bucureşti. Puţine viraje, niscaiva rampe mai răsărite de urcat… Totuşi, cursa asta a avut ceva care o va face să rămână printre amintirile mele favorite din ciclism şi care mă face să mă gândesc la cât este de complicat acest sport. Imaginea care îmi vine în cap este cea a unei carlingi care abundă în ceasuri şi butoane şi tu, ca pilot trebuie să „cârmeşti” ţinând cont de tot ce e în jurul tău. Iar genul ăsta de experienţă şi de intuiţie se construieşte în ani şi ani de zile, iar în fiecare din acel an, un profesionist aleargă, din ce am citit, între 80 – 100 de zile de cursă! Regulile parcă există şi nu există în acelaşi timp şi din câte am înţeles, un rutier îşi va dezvolta un arsenal de răspunsuri şi de strategii, plus deprinderile de a scoate la momentul potrivit asul din mânecă, dar asta nu se învaţă din cărţi ci din zeci de mii de kilometri pedalaţi. Aşa că în momentul în care m-am trezit pe ultimii kilometri, primul din pluton, fără a-mi propune asta, doream doar să răspund unui atac şi să mă asigur că sunt suficient de în faţă pe măsură ce reveneam spre finiş, l-am văzut pe Valentin Vasiloiu, „elevul” lui Alex Ciocan, cel care va reprezenta România în mondialul de juniori, dacă bine am înţeles, care mi-a spus „Hai Marc!”. Deja plutonul era în spate. Nu acesta fusese planul meu: planul meu fusese să stau cu plutonul până pe ultimele viraje, unde să profit de trecutul meu motociclistic şi să mă plasez cât mai bine pentru a câştiga J sprintul final. Şi să stau suficient de în faţă mereu pentru a mă „urca” în orice trenuleţ de evadare s-ar crea. Iar treaba asta este foarte păcătoasă. Trebuie să cunoşti rideri, să ştii de ce sunt capabili, să decizi dacă are sau nu are rost să pleci după ei. De exemplu, acum ceva vreme, Marin Marian şi încă cineva, dacă bine reţin, cred că din Constanţa Cycling Team s-au luat după Andrei Nechita la Cursa Dunării Călăreşene şi pe lângă faptul că au scăpat de o căzătură în grup, s-au clasat şi primii la general.

La atacuri, aveam cam două variante: sau plecam primul după atacator, consumând energie preţioasă sau îi lăsam pe alţii să răspundă, dar practic aici era ca la un pariu, pentru că pariam pe faptul că o să-i prindă pe cei din faţă. Plus că imediat cum începi să o laşi puţin mai moale, tot grupul sau plutonul vine peste tine şi te poţi trezi într-o zonă din care nu mai ai ce mare lucru să faci, decât asumându-ţi riscuri, aşa cum am păţit în prima parte a cursei, la Zalău. Soţia mea Roxana, graţie probabil numărului impresionant de etape de ciclism urmărite la Eurosport se pricepe la acest gen de lucruri mult mai bine decât mine şi mi-a atras clar atenţia după cursă, că, atâta vreme cât Andrei Nechita nu se agita, ce sens avea să fug după toţi evadaţii. Uşor de zis, greu de făcut în focul cursei, mai ales pentru mine care nu recunosc oamenii pe stradă câteodată, darămite în pluton.

Revenind la faza anterioară, auzindu-mă invitat nominal, am apăsat pedala, cu misiunea sfântă de a ţine roata lui Valentin, chestie care a mers o vreme. Cumva, de la ducere ţineam minte că trebuie să vină o zonă cu destul sensuri giratorii, pe care să o zbughesc, dar în realitate, acestea erau mult mai depărtate decât reţineam. În momentul acela chiar consideram că am o şansă, dar traseul „arunca” în mine cu linii drepte din centura Oradeei. Culmea, plutonul nu se mai vedea, dar după ce am încercat să duc trena, aşa de colegialitate, am scăpat până la urmă roata lui Valentin. Ei bine, aici am primit a doua şansă şi anume roata lui Radu Sarca de la C.S. Vointa Cluj, un junior care fusese in evadare toată cursa cu Alex Ciocan care participa „for fun” după cum vom vedea mai încolo şi care sincer nu ştiu de unde a apărut. M-am adăpostit după roata lui, destul de jenat de ceea ce fac, dar realitatea de care tot încearcă să convingă soţia şi familia e că am depăşit, poate chiar dublat vârsta junioratului. Partea amuzantă era că la Road Grand Tour Seciu, exact pe Radu îl dusesem în primul tur, pe zona de plat, aşa că sau şi-a intrat el în formă sau mi-am ieşit eu pentru că am avut chiar şi un dialog:

• „CENZURAT CENZURAT du şi tu trenă!”
• „CENZURAT CENZURAT fac tot ce pot!”

Şi dus a fost şi Radu până la urmă, lăsându-mă pradă unui contratimp solitar, scrutând orizontul după câte un sens giratoriu. Plutonul se vedea în spate şi m-am simţit ca un peşte mic în calea balenei. Degeaba mi-am spus eu după cursă că trebuia să trag mai tare, bla-bla, nu cred că aş fi putut adăuga mai mult de 2-3 watti efortului de atunci. Părerea mea de diletant este că îţi trebuie experienţă să poţi gestiona astfel de situaţii, la fel ca şi pentru calibrarea finişurilor la sprint, iar ca amator, am avut, câte zile de cursă anul acesta? Le pot număra pe degete… Dar cumva, deşi în mintea mea urma să fiu depăşit şi călcat în picioare de pluton ca de o ceată de tigri, cumva, plutonul tot stătea în cumpănă. Parcă timpul se oprise. Iar din acel pluton, am văzut un om, cu casca-i strălucind în lumina soarelui ca un vârf de lance, apropiindu-se. Acel om era Andrei Nechita. A trecut pe lângă mine, la distanţă, ca o rachetă fără putinţă de a mă apropia. Timpul era în continuare oprit şi o mare parte din mintea mea îşi dorea să vină odată primul grup, să mă înghită şi să ajung la finiş pedalând uşurel. O altă parte din mintea mea încerca să domine cealaltă parte şi ţinea turometrul în limitator aproape, exact ca atunci când am concurat pe motocicleta pe circuitul de la Serres şi în treapta şase, la 180 km/h – eram pe un KTM 690 Supermoto R, dacă mai trăgeai un milimetru de gaz, nu se mai întâmpla absolut nimic. Pe acest fond am fost ajuns de Roland Schmidt – câştigătorul cursei amatorilor şi de Lars Pria de la Steaua şi am constatat că, cumva, încă mai puteam sta, pentru nişte zeci de metri în roata lor. Ne apropiam de finiş. Apoi a venit „ super-locomotiva” Iorgos, apoi Ana Maria Estera (remarcabil că a stat cu plutonul la peste 40 km/h!) care mi-a zis şi ea „Hai Marc”, apoi potopul plutonului. Cred că am pedalat mai mult de formă, din inerţie, către poarta de finiş, reuşind chiar să mai depăşesc discret vreo doi rideri şi reuşind, culmea, să prind ultimul loc pe podiumul categoriei de vârstă #casănuplecacasăofticat.

De mentionat neapărat mai multe lucruri:

– efortul organizatorilor Turului Bihorului, care ne-au asigurat condiţii similare profesioniştilor: trafic complet închis, maşini şi motociclete de asistenţă, chiar fac o diferenţă pentru felul în care te simţi şi în care pedalezi. Nu e puţin lucru!

– angajamentul Road Grand Tour de a premia cu bani amatorii. Trebuie doar să câştigi cursă aici,pentru a fi plătit cu aproape 100 de euro pe oră, ceea ce e un tarif de director de corporaţie deja!

– Gestul lui Alex Ciocan, care probabil nu s-a putut „abţine” să nu se dea, a ajuns la un sprint „didactic” cu Valentin Vasiloiu, dar apoi s-a retras discret dintre premianţi.

– Următoarea etapă Road Grand Tour – Bikes N’ Roses la Târgu Mureş, un criterium pe un circuit rapid cu câteva viraje intersante, o urcare pe care se poate ataca și asfalt de calitate, pe 24 iunie.