Riders Club Team Challange: Fast Forward!

Marc Sandu: Am scris eu ce am scris pentru Free Rider, iată că de data asta, chiar am concurat pentru Free Rider, făcând echipă cu mai marele acestui site, Dragoş Mitroi pe numele său. „B52-ul” meu şi mă refer la 29er-ul KTM Myroon Elite a făcut şi el echipă cu un Cannondale clasic, mândria lui Dragoş, cu vopsea originală în două nuanţe de portocaliu cu tot, dotat cu transmisie Sram XO şi alte bunătăţi, ale căror nume le-am uitat. Pe mine m-a împins ambiţia să mă înscriu la nivelul 1 al Riders Club, că tot mă antrenez în fiecare zi, iar Dragoş, mai ocupat cu treburile redacţionale s-a mulţumit cu nivelul patru. Aşa se face că echipa noastră, FreeRider.ro a fost trecută la nivelul  doi, iar planul de atac era ca eu să plec primul, să scot un timp cât mai bun, după care să-i predau „capitalul” lui Dragoş, care să-l conserve cum ştie el mai bine.

Se dă startul, iau primul viraj cu grijă după care accelerez cât pot – îmi cunosc bine resursele pe traseul ăsta de 17 kilometri, un soi de contratimp forestier – şi mă agăţ de trena dusă de Petrache şi Ciocan. Încă un viraj de dreapta, tot pe asfalt, Petrache şi Ciocan se sfătuiesc cum să colaboreze mai bine, pe un ton lejer, cam la fel cum aş vorbi eu la o plimbare de duminică cu gaşca. Viraj stânga şi se intră rapid pe off-road. Petrache şi Ciocan accelerează. Cunosc însă traseul ca pe propriile mele buzunare, pentru că acesta este traseul meu de antrenament de luni bune. Aşa că nu o să mă „curăţ” prea uşor de cei doi rideri. Ştiu că vine un viraj foarte ascuţit de dreapta, Ciocan lărgeşte puţin trasa, iar câteva viraje mai încolo îl găsim pe Petrache care frânase violent, dar corectase rapid situaţia, fără a pierde prea multă viteză. Trecem de şosea, intrăm pe drumul pietruit, cu o cărare ce şerpuieşte de-a latul său, încă mă simt bine, mă întreb cât o să mai rezist, pentru că sunt îmi dau seama că niciodată nu am mers atât de rapid pe aici, vine un viraj dreapta, ies accelerând, intrăm pe o linie dreaptă, cu niscaiva denivelări. Aici am pulsul 183, parcă privirea ar vrea să se împăienjenească, dar vă jur, până în respectivul moment am trăit cea mai distractivă experienţă a anului. Nimic nu se compară cu 2-3 kilometri de viraje în spatele lui Petrache şi Ciocan, eventual, că tot îmi place să hiperbolizez, pot să aduc în discuţie o etapă de legătură de la Dakar Central Europe, din 2008, când m-am ţinut cu o motocicletă BMW de VW-ul Touareg W12 al lui Carlos Sainz… Dar aia a fost altă epocă!

Simt însă că trebuie neapărat să beau Isostar şi îmi trec prin cap toate textele despre cum îţi scade capacitatea de efort atunci când ţi se face sete. Nu ştiu dacă e doar marketing şi PR dar problema este că gestul de a scoate bidonul din suport, de a-l duce la gură şi de a sorbi câteva picături de lichid mi se pare incredibil de greu. Reuşesc să-l fac totuşi, înghit o gură, dar e mult prea greu la viteza cu care să desfăşoară totul să pun bidonul înapoi în suport, îl scap şi accept ideea că va trebui să fac restul cursei fără strop de …  hidratare. Filip Grigorescu se strecoară pe lângă mine, îmi spun asta a fost, arunc o privire la ciclocomputer să consemnez că am rezistat până la kilometrul şapte. Vine un viraj pe care văd că Filip îl abordează prea tare, intră puţin prin vegetaţie, eu ştiu pe de rost şicana şi trag tare, crezând mişeleşte că pot să mă desprind de urmăritor. Sincer, nu ştiu de unde a găsit Filip resurse să răzbească prin zidul de vegetaţie şi să accelereze pentru a mă lăsa în urmă, dar uite că o face.

Aflu după cursă că Filip tot fără frână spate era! Ca bonus, la intrarea în câmp deschis, sunt depăşit de un rider de la Giant, urma să aflu că era vorba despre Adrian Niţu, însuşi numărul unu de la nivelul unu! Vine apoi şi amicul meu, Leonard Barbu, de la CS Dinamo şi fac tot ce pot pentru a mă agăţa de el, îi ating puţin roata spate, urlu scuze şi mă întreb cum va aborda secţiunea mai tehnică a traseului, pentru că Leo se descrie ca un ciclist de şosea şi nu un mountain-biker. Leo merge însă bine, mă apropii de el la ieşirile din viraj, dar apoi accelerează ca la 16 ani, nu e bai cu el, iar eu îi strig când să tragă, pentru că la cât m-am dat pe aici, cred că am şi profilul de altitudine imprimat pe undeva prin subconştient. Intru la trenă, să îşi mai tragă Leo sufletul, dar aud un „Marc, pierdem viteză!”, de parcă am fi pilotat un avion, aşa că turez motorul. Îl apropiem pe Adrian şi pentru că am văzut că aşa se face pe la curse, încep să strig belicos la Leo, „hai că-l prindem”. Îl prindem, într-adevăr, pe cele mai strânse viraje, dar după asta era să-i scap eu pe amândoi, a fost exact unul din momentele alea de la Road Grand Prix-urile lui Alex Ciocan, în care dacă ai scăpat trenul, ai rămas pe peron… Din fericire, am rezistat pe poziţii şi la ieşirea în asfalt, m-am folosit de un viraj să mă lipesc de cei doi tineri, tocmai ca la şosea. Culoarul de întoarcere spre finiş era suficient de larg pentru trei rideri, dar prea îngust pentru a se putea da atacuri, ceea ce s-a întâmplat de abia în faţa porţii de finiş, când am trecut – probabil pentru ultima oară de Barbu, la jumătate de bicicletă în spatele lui Niţu. După care, nu înţeleg de ce, cred că pentru a adăuga o notă de dramatism momentului, am început să-l strig pe Dragoş, să-i predau ştafeta. O fac şi acum! Ce cursă!

Dragoș Mitroi: mi-aș fi dorit să trăiesc cu atât de mult entuziasm această cursă precum a făcut-o Marc, dar din varii motive nu am putut. Unu la mână, startul a fost mult mai intens, iar strategia și forța au contat mai mult în prima parte a cursei. Apoi, rolul meu a fost de a păstra poziția câștigată de Marc, ceea ce nu a fost foarte greu. Așadar, mi-am minimizat contribuția din capul locului. Trei la mână, direct din momentul în care am luat startul, m-am proptit în spatele roții Irinei Dumitru, cu care m-am depășit de vreo 2 ori pe traseu.

Ultima ei depășire am crezut că a fost decisivă deoarece se îndepărta văzând cu ochii. Pierdusem deja trei poziții și m-am gândit că ar fi timpul să intru un pic în priză. Am început să pedalez mai tare pentru a o ajunge. În ultimii kilometri, în zonele virajate am prins-o și am rămas din nou în spatele ei. Ca un mârlan veritabil, am profitat de trenă până aproape de finish, unde am dat atacul decisiv și am depășit-o cu 100 de metri înainte de a încheia cursa, strategie pe care în general o aplic acolo unde se poate. Încerc mereu să mă prind de cineva, să-l urmăresc, iar apoi la final să-l depășesc. Drept pentru care m-am dus să-i spun după cursă că o parte din meritul pentru ritmul meu constant îi revine ei. Părea să mă fi înțeles, deși parcă nu era pe deplin convinsă că am acționat moral. În semn de mulțumire, am ales o fotografie cu ea pentru acest articol, în care pot fi remarcat și eu, undeva în spate. Altfel, traseul a fost unul cât se poate de simplu și scurt. Cursa s-a încheiat foarte repede, practic nici nu mi-am dat seama prea mult unde a zburat timpul. Mai lungă a fost așteptarea coechipierului meu Marc Sandu, care consider că s-a descurcat admirabil.

În orice caz, acest format de cursă mi-a plăcut în mod special, lupta în echipă este și mai interesantă. Urc pe cea mai de jos treaptă a podiumului fără o trăire intensă. În continuare, Marc este mult mai entuziasmat ca mine. Zâmbesc scurt pentru fotografii. Așteptăm să se termine premierea, împachetăm și o luăm spre casă. Ne gândim deja la următoarele curse.