Plimbare prin pădurile de la Poalele Alpilor pe… ciclocros

Nu știu sigur ce m-a impresionat astăzi cel mai mult: Germania însorită, traseele de bicicletă, curățenia sau oamenii care îți zâmbesc pe traseu necondiționat? Sau să fie toate reunite sub umbrela unei zile reușite? Habar n-am, dar ziua aceasta o voi ține minte pentru mult timp de acolo, la fel cum am ținut minte fiecare tură petrecută pe munte în afara țării. Probabil că este normal.

Dar hai să te introduc un pic în subiect și să-ți explic cum am ajuns pe aici. Cei de la Focus au organizat prezentarea modelelor 2016 și cum nu ne stă în fire să ratăm vreuna, am spus prezent și săptămâna aceasta. Iar când vii la o astfel de prezentare, de obicei îți termin treburile, bifezi noutățile, apoi alegi o bicicletă și un traseu. Chiar dacă am avut carboane și e-bike-uri la dispoziție, ceva mi-a spus că este firesc să aleg o bicicletă de ciclocros pentru tura de astăzi. Pe lângă faptul că am o afinitate pentru acest tip de bicicletă, probabil pentru că este foarte rigidiă, incomodă și total nepotrivită pentru trasee tehnice, mi-au plăcut la nebunie culorile noului model Mares și m-am gândit că poate ar fi cazul să-mi schimb Bianchi-ul. Și ca să închei capitolul biciclete, căci vorbesc zilnic excesiv despre ele, decizia a fost că voi rămâne cu ciclocrosul meu de proveniență italiană, chiar dacă Mares-ul este o bicicletă excelentă, din mai multe motive.

Aveam în față 32 de km, o tură scurtă cu aproximativ 800m diferență de nivel. Mi-am spus: ce naiba, de full-suspension nu am nevoie pentru așa ceva, de 29-er nici atât căci traseul pare lejer, așa că hai să pun mâna pe cea mai inconfortabilă bicicletă din flotă. Mecanicul îmi zâmbește văzând ce alegere am făcut și mă întreabă pe ce traseu rveau să merg și în cât timp mă întorc. Îi răspund, zâmbește din nou, îmi scanează badge-ul și bicicleta și-s iată-mă, bun de drum.

Am plecat ca un sălbatic căci la început nu am sesizat denivălări periculoase. Prima urcare însă a fost cea care mi-a dat de gândit: cu o foaie mică de 36 și un pinion mare de 28, cum aveam să mă descurc eu pe toate porțiunile acelea înclinate? Cu greu, așa cum am descoperit încă de la prima urcare susținută, însă cum terenul s-a stabilizat, am și uitat de problemă. Nu pentru mult timp căci a urmat o coborâre pe pietre și rădăcini, iar bicicleta parcă zbura în toate direcțiile. Am șinut-o în frâu cu greu, apoi iarăși am început să reconsider decizia luată. Încă mai aveam timp să mă întorc, parcursesem doar 5 km. Fie ce o fi am gândit, mai ales că peisajele începeau să-mi distragă atenția de la pedalat.

Potecile nu erau tocmai poteci, erau niște drumuri forestiere perfecte, fără gropi, fără denivelări, fără bălți. Ce-i asta? Îmi aminteau de ultimul concurs la care am participat acum o lună, cu un traseu similar Autobahn-ului. Se pare că porțiunile tehnice la care mult am râvnit nu avea să vină atât de repede pe cât mi-am imaginat. Mai repede însă a venit cea mai lungă și cea mai susținută urcare a traseului, cu o lungime de 2 km și o diferență de nivel de 250m. Transpiram ca un porc, simțeam cum se topește șunca și încă încercam să zâmbesc celor care se deplasau per pedes pe lângă mine: Hallo! Hey! Guten Tag! etc.

După ce-am ajuns în vârf, până la care m-am tot gândit de ce n-am luat un 29er cu rapoarte normale pentru munte, am văzut o femeie, pe bicicletă și ea. Cum urma coborârea, am zis s-o învăț o lecție, să-i arăt cum se coboară pe pietriș. Apropo de pietriș, anvelope subțiri și umflate de pe ciclocros n-au făcut casă bună cu terenul pe care rulam, iar la vale, cu viraje și ghidon similar cu cel al unei cursiere, nu este tocmai plăcut. O depășesc cât ai zice pește, dar după un kilometru mă opresc să fac o poză. Sau poate mai multe. Mă depășește. O prind însă imediat, căci o cireadă de vaci trecea drumul, iar ei i s-a făcut fircă și a oprit. Cum la noi în țară slalomul printre vaci este sport național dacă pedalezi în afara orașelor mari, mi-am dat seama că asta e șansa mea să-i arăt ce înseamnă să ai curaj. Și dus am fost.

Penultima parte a traseului m-a dus pe poteci din ce în ce mai înguste, cu treceri peste râuri cu o apă de o puritate cum rar mi-a fost dat să văd. Evident că aici lucrurile acestea sunt normale și chiar dacă le-am mai văzut, se pare că de fiecare dată rămân pur și simplu șocat. Niciun gunoi, nicăieri. Nici cel mai mic ambalaj. Niciun motor de enduro și niciun 4×4. Natura, pură, așa cum este ea. Chiar zilele trecute îmi explica un tip dintr-o telecabină despre zonele în care nici măcar cu MTB-ul nu ai voie. Sunt protejate și ai voie doar la picior sau însoțit de un animal. Și cam atât. Iar eu mă tot gândeam: cum să trăiești totuși cu zidurile astea-n stânga și-n dreapta… ce crunt trebuie să fie. Însă tot singur mi-am dat răspunsul azi în timp ce pedalam: la câte bike park-uri ai la dispoziție, să te vâri cu bicicleta pe cele mai ascunse poteci din munți parcă nu are haz. Cu atât mai mult cu cât riști o amendă, semnificativ mai mare decât intrarea într-un bike park.

Traseele de biciclete sunt perfect marcate și știi mereu pe unde ai voie și pe unde n-ai voie, dar mai ales în ce direcție o apuci. Și asta fără să ai vreo treabă cu drumurile naționale. Și chiar dacă se întâmplă să ajungi pe unul, cu siguranță o să fie un drum pietruit în paralel pe care poți pedala, protejat de parapeții din tablă. No stress.

Pe ultima parte am tras de mine ca să-mi măresc media, ceea ce am și reușit, dar în niciun caz n-am ajuns la rezultatul propus. Nici nu mai conta prea mult ținând cont de peisajele pe care le-am văzut astăzi sau potecile pe care am avut ocazia să pedalez. Orice comparație cu România, făcând aici referire strict la bunul simț al oamenilor, este de prisos, așadar vă spun doar că voi mai veni pe aceste meleaguri cu mare plăcere, căci experiența te lasă cu un mare zâmbet pe față, care cu greu mai poate fi șters.

Dragoș Mitroi