Marc Sandu: de la Comana la Cozia, de la locul III la locul I!

Comana MTB Fest este una dintre primele curse la care am participat, în 2011. Îmi aduc aminte că a fost prima cursă la care am alergat cu pantofi SPD şi pedale automate şi îmi aduc aminte că tare m-am bucurat că am ajuns la finiş la doar un minut de nea’ Cezar Jipa, pe locul 22, aşa după care arată scriptele. De atunci, am ajuns în fiecare an la Comana, ba primăvara, ba toamna, mereu pe bicicletă, pentru că încercam, să acumulez cât mai mulţi kilometri, „în perspectivă”. Şi „perspectiva” a venit, cursele au devenit un mod de viaţă pentru mine, am ajuns şi pe podium la Comana, cu un loc trei in 2013, urcând pe podium alături de Ciprian Roşca şi Antonio Vieru, aşa că anul acesta am ales să mă duc tot la Comana, după o lungă meditaţie dacă să merg sau nu „La Broaşte”. Am participat deja la trei curse din calendarul Riders Club şi de abia aştept cursa de la Câmpulung Muscel, aşa că am suit-o pe mama în dubiţă – da, ştiu că sună amuzant, dar venise mama în vizită şi am luat cap compas Comana, pentru prima dată în cinci ani, motorizat.

La faţa locului, m-am întâlnit cu „adversarii”, George Cristian Stan (NoMad Merida CST) şi Antonio Vieru (BikeExpert Racing Team), aşadar se infirmă teza potrivit căreia mă duceam la Comana pentru a câştiga cursa, deşi victoria de la Comana este un vis pe care încă îl mai… şlefuiesc şi care l-ar aduce pe ciclistul care are astfel de reverii într-un Hall of Fame alături de semi-zeii Ciocan, Maus, Basso… Pierdut în acest vis diurn, iau startul, trag tare pe forestier, trag tare pe urcare şi curând mă regăsesc alături de George şi Toni într-un trio efemer. George o calcă mai tare pe o urcare, iar Toni, un foarte curajos coborâtor după cum bine ştiam, o calcă mai tare într-un „polonic” terminat cu un prag pe fund, care pe mine nu mă ţinea să-l abordez la peste 50 km/h. Revin însă în coasta lui Toni, rulăm o vreme împreună, sunt curios cum vor evolua lucrurile de astă dată, pentru că pâna acum, ba a „dovedit” Toni, ba am „dovedit” eu, dar, vai, dacă la Prima Evadare am trecut cu brio de obstacolul tip „La Crocodili” – baltă mare în dreapta şi copac pe stânga, de data asta m-am încurcat, am coborât de pe bicicletă, iar Toni dus a fost. A urmat apoi traseul bine-cunoscut, mai un single-trail, mai un forestier, mai o frumoasă înlănţuire de viraje, concentrându-mă să îl prind pe Toni în zona de start-finiş. Acest lucru părea destul de posibil, el reapârând în raza mea vizuală, dar, tocmai când încheiam primul tur, mi s-a blocat transmisia şi a trebuit să descalec, să pun bicicleta cu roţile în sus şi să extrag un beţigaş cauzator de bucluc, din rotiţele de la schimbător. A urmat o tură doi mai rapidă, pentru că deja cunoşteam terenul şi în care am încercat să analizez comportamentul noii furci Lauf Trail Racer, primită cadou de la echipă, fără însă ca aceasta să îmi spună mare lucru. Cert era că pe zonele cu pământ frământat, pe care a apucat deja să se contureze o cărare, furca mi-a dat ceva de lucru, deşi îmi place să mă implic cu trunchiul şi cu braţele în pilotaj. Interesant este cum am primit această furcă, pot spune că universul a conspirat şi la îndeplinirea acestei dorinţe, căci mi-a atras atenţia încă de când am văzut-o pe Freerider.ro, apoi am primit vreo două super-oferte de la mai marele publicaţiei, dar tot am înghiţit în sec spunând pas, am salivat apoi privind „Lauf-urile” pe bicicletele colegilor de echipă, până când a venit rândul meu, tam-nesam. „Marc, avem un Lauf din prima generaţie pentru tine”. Cert este că mi-am uşurat bicicleta cu 500 de grame, ceea ce nu e puţin lucru, ţinând cont că înainte de această operaţiune, din cauza unor roţi foarte grele, ea cântărea 11.8 kg.

Întrucât ziua de sâmbătă s-a tot întins, am fost pe punctul să anulez plecarea la Cozia, pentru că ştiam că la 60 de kilometri şi 1.500 de metri diferenţă de nivel, nu era de joacă. Discutasem însă cu Adrian Dumitru (Giant Romania) să vină şi el cu mine şi cu… mama, iniţial şi el era indecis şi până la urmă el s-a arătat foarte dornic să mergem, aşa că după doar 5 ore de somn, fără geluri, cu bicicleta nespălată, etc, ne-am aşternut la drum. În 2013 mai participasem la Cozia şi mă clasasem pe locul cinci şi ţin minte că o sunasem pe mama de pe marginea unui idilic pârăiaş, să-i ţin tot soiul de consideraţii existenţialiste la telefon. Vorbind de existenţialism, startul a fost ca în „Mitul lui Sisif”, cu o urcare care nu se mai termina pur şi simplu, unde am reuşit să fiu destul de bine plasat şi chiar să apuc să-i văd pentru câteva minute pe Alex Stancu şi Crisa Daniel, care impuneau ritmul. Eram puţin necăjit că uitasem să pornesc Strava, era să uit să dau drumul şi la ceasul „cu inimă”, dar am luat notă cu satisfacţie, că graţie antrenamentelor de intensitate – sunt în etapa „Build 2” – după programul de antrenament pe care mi l-am făcut pe baza cărţilor lui Joe Friel, pulsul stătea la peste 180 bpm, deci curat anaerob pentru mine. Da, aceasta înseamnă o cursă de munte, să urci până simţi că nu mai poţi şi că te apucă disperarea şi nu disperarea aceea că ai depăşit deadline-ul la serviciu, că ai întârziat la o şedinţă, ci o panică… existenţială, o frică ancestrală, că organismul a ajuns la cota maximă la care poate funcţiona sau cel puţin asta încearcă să îţi comunice mintea, care… trebuie păcălită. Apoi, o venit o scurtă coborâre, pe care – cred că de la „Back to the Roots”, 2013, nu am mai simţit asta, am intrat în picaj efectiv, spun asta ca stare interioară, încercând să mă ţin pe bicicletă. Senzaţii tari, cum doar la munte se pot găsi!

Am fost depăşit de câţiva rideri de la tura scurtă şi se pare că nu eram totuşi 100% obosit, întrucât mintea mea avea încă suficiente resurse să îmi bage texte – „ăştia precis sunt la 30-39, Tura Lungă”, după care, cum a început terenul să fie valonat, mi-am revenit miraculos şi am mai recuperat până când i-am văzut pe Alex Mares (Geiger) şi Sarosi Ferenc, tot de la Geiger. Părea că mă apropii de ei, totul mergea strună, dar nu ştiu cum, din vina mea, am reuşit să mă rătăcesc, am urcat o ditai rampa, am văzut nişte săgeţi de culoare roşie (mai vechi…) pe un copac şi m-am prins într-un final că mă rătăcisem! Tocmai mă pregăteam să mă enervez, pentru că ştiam că eram bine plasat în „economia cursei”, când am văzut banda de marcaj, ce o ratasem iniţial. Problema a fost că, în căutarea potecii, am ignorat terenul din imediata apropiere şi m-am trezit deasupra unui drop. „Drooooop, ridică acum ghiiiidoooonul”, am strigat în mintea mea – deh, noroc cu coaching-ul, dar eram plasat cam oblic cu trunchiul, am apucat să păcălesc un pic diferenţa de nivel, destul de mare, însă am aterizat tot oblic, fiind pentru un moment convis că o să cad, iar bicicleta ar fi dat cu mine de pământ, în toată frumuseţea. Apoi, am simţit efectiv cum cauciucul – Vredestein Spotted Cat nou-nouţ se deformează, geme, huruie, – „Am dejantat!”, mi-am zis, după care lucrurile au revenit miraculos la normal.

Am încercat să recuprez, fără să risc pe coborâri, dar cu maxim de efort pe urcări, pot spune că am reuşit ceva, iar în momentul în care am re-intrat în pădure, pot spune că, acolo sălăsluieşte o forţă, nu e doar aerul rece, căci am simţit că prind aripi şi am tras cât de tare am putut! L-am prins din urmă pe Sarosi Ferenc, care a revenit însă pe o lungă coborâre pe un forestier, unde am început să mă prind de cum lucrează furca Lauf. Pot spune că furca va rămâne pe bicicletă, în afară de o zonă cu rigole uscate şi frâmântată de copite, unde întra-adevăr, a trebuit să o iau tiptil, mi-a plăcut! Graţie geometriei tip paralelogram, şanţurile care brăzdau forestierele erau absorbite instantaneu, iar peste micile concavităţi, faţa efectiv zboară. Problema ar apărea, din ce am citit şi am auzit de alţi utilizatori, în momentul în care ai de trecut denivelări consistente şi consecutive, rebound-ul furcii fiind „sufocat”. Nu a fost cazul la Cozia, pe zonele cu pietre, care nu s-au putut numi totuşi „rock gardens”, iarăşi, furca a mers foarte bine, aşadar, mă gânesc că ar trebui să o păstrez pe bicicletă chiar şi la Geiger MTB Challenge. Oricum, Cozia MTB a fost un antrenament foarte potrivit pentru provocarea de la Sibiu!

A urmat apoi o zonă „psihologică”, pentru că aveam doar un suport de bidon pe bicicletă şi de obicei merg cu două. Nu aveam însă răbdare să mai îmi pun apă sau isotonic în bidon la punctele de alimentare, plus că nu apucasem să îmi cumpăr geluri. Am primit un Squeezy Gel de la Adrian Dumitru, care îl ceruse de la sora sa, Irina, aşadar un gel îmbibat cu performanţă şi mai găsisem prin dulap un gel Isostar. Din nefericire, pe ultimul l-am scăpat pe jos când l-am scos din buzunar şi nu m-am îndurat să opresc. Nu peste mult timp, au început crampele la ischiogambieri şi am intrat pe modul „Returning from Pucioasa”, adică motoarele 2 şi 4 căzute, combustibil pe terminate, radar defect, instrumente de bord sparte – nu pornisem Strava… Totuşi, m-am concentrat să merg cât puteam de bine, să învârt roţile mai departe, cu pulsul undeva la 160 bpm – dacă aş fi trecut peste, simţeam că lucruri rele urmau să se întâmple, soarele ardea, dar mi-am adus aminte de ce am citit într-un interviu cu Zsuzsa Gyurka – „dacă mie îmi e greu, celorlalţi trebuie să le fie şi mai greu”, plus că în cap a început să îmi răsune o melodioară simpatică, în speţă „Wham – Wake me up, before you go-go”, plus versurile din Glosa lui Eminescu – „Nu spera şi nu ai teamă”. Ştiam din 2013, că până să ajungi la ultima coborâre urmează multe şocuri emoţionale, date de tot soiul de rampe mai mici sau mai mari, pe care traseul se încăpăţâna să oscileze. La ultimul punct de alimentare m-a prins din urmă din nou Sarosi Ferenc şi am observat că în mod clar se mişca mult mai bine pe coborâre, deh, un sibian cu o vastă experienţă şi multe curse câştigate sub centură. A început o palpitantă coborâre printre copaci, unde am greşit exact la final, pe cea mai abruptă pantă, m-am repliat pe marginea unui şanţ, din păcate într-o grămadă de lemne, dintre care o ditamai „bota”, cum se spune în Ardeal, mi-a intrat în roata faţă. La cât de urât a sunat, mi-a fost teamă să nu fi rupt niscaiva spiţe, dar la o inspecţie sumară roata era ok, aşa că m-am urcat pe bicicletă şi acum o scurtă povaţă despre importanţa covârşitoare a frânei faţă inclusiv pe coborârile abrupte, am strâns maneta, care s-a dus până în manşon, fără a se întâmpla… nimic! Am mai păcălit puţin situaţia cu spatele şi m-am „repliat” pe marginea aceluiaşi şant. Mi-am retezat etrierul Deore XT m-am gândit, aşa că am luat-o alergând pe lângă bicicletă, sperând să nu mai urmeze multă coborâre şi am observat cum conducta de frână atârna liber în aer. Asta era deci!

Am aflat că mai era doar puţin asfalt, pe care am încercat să merg cât mai tare – să nu uităm de titlul meu de vice-campion naţional amatori Contra-timp, 30-39, da, ştiu, am mai dat gluma asta, gândindu-mă că aş putea să îmi vâr cablul de frână în nas, pentru a intra într-o mai bună simbioză cu bicicleta. Asta poate pentru că eram obosit şi pentru că Mad Max Fury Road e ultimul film pe care l-am văzut. Ca în Glosă, nu mă mai aşteptam la nimic atunci când am trecut finişul, de aceea, surpriza mea a fost uriaşa când am văzut pe site – foarte performant sistemul de cronometraj, la fel ca şi la Road Grand Tour, rezultatele: locul I la Tura Lunga, 30-39. Jur că pentru o secundă, apele unduitoare ale Oltului au curs pentru mine în sens invers şi am văzut umbra lui Mircea la Cozia!

Articol redactat de Marc Sandu.