L’Etape du Tour, sau esența ciclismului amator

La televizor, pare al naibii de ușor. Rectific! Ei fac totul să pară așa de ușor. Așii ciclismului mondial sunt de vină, cu ușurința cu care se ridică din șa și accelerează pe pante care dau bătăi de cap și motoarelor cu ardere internă. Dar cum rămâne cu amatorii? Adevărații amatori, care pedalează doar de dragul de a o face și nu au puteri supraomenești?

Ei bine, lor le revin curse precum L’Etape du Tour. Pentru cei care ați intrat mai târziu pe fir, L’Etape este o cursă ciclosportivă, care din 1992 îi duce pe amatori, pentru o zi pe an, pe traseul unei etape din Turul Franței. La prima impresie pare cam oximoronic să folosești „Turul Franței” și „amatori” în aceeași frază, însă esența evenimentului este cu totul alta.

La această ediție a L’Etape am ajuns alături de Gabriel Calcișcă, câștigătorul concursului Isostar România, și de Alexandru Ciocan. În mare, știam la ce să ne așteptăm odată ajunși la fața locului, căci ochiul atotvăzător al Internetului ne-a permis să ne facem temele înainte ca avionul nostru să aterizeze și noi să ne suim în mașina cu care am mers spre Pau. Știam că la cursă sunt înscriși vreo 10.000 de participanți. Știam că avem de urcat Col du Tourmalet și Hautacam în cadrul etapei de 145 de kilometri. Așternute pe hârtie sau pe ecran, aceste cifre nu sunt decât o statistică seacă, pe când poate doar cele două nume pot provoca un fior.

Pe de altă parte, una este să știi la ce vei lua parte, iar cu totul alt lucru este să te afli acolo. Cei 10.000 de participanți nu pleacă toți deodată. Startul se dă eșalonat, în grupuri de câteva sute, dis-de-dimineață, în câteva ore. Nici măcar acolo, la locul de start, nu îți dai seama ce urmează. Pornim în cursă. Traficul este complet închis, dar și dacă s-ar fi aflat automobiliști pe drum, probabil ne-ar fi întâmpinat cu „allez, allez”-urile de rigoare. Cum e pe aceeași șosea cu 10.000 de alți cicliști? Depășești sau ești depășit permanent, în funcție de viteza cu care rulezi. Dar L’Etape du Tour este despre orice, numai despre performanță în ciclism nu.

Vorbeam mai sus de esența L’Etape. Eu cred că L’Etape întruchipează sportul amator în stare pură. Indiferent ce conotații are acum, amator vine de la amateur și acest lucru nu se va schimba vreodată. Amateur-ul o face din dragoste pentru respectivul sport, fără să aștepte nimic în schimb. Câștigătorul L’Etape este fiecare participant. La L’Etape du Tour nu se acordă niciun premiu. Nimic, niciun cent, nici măcar un franc fără valoare. Cel mai rapid participant pleacă acasă cu mâna goală, la fel ca și ultimul.

Cu mâna goală, da, dar cu sufletul și mintea plină de amintiri. Ești amator și o faci din dragoste, pasiune sau nebunie pentru ciclism sau nu o faci deloc. Premiul cel mare al L’Etape du Tour este experiența participării. Pirineii sunt o împărăție greu de descris chiar și cu un aparat foto. Franța în sine este o stare de spirit, cu o atmosferă pe care nu o mai întâlnești altundeva. În plus, unde altundeva un concurs de amatori este întâmpinat în fiecare sat pe unde trece de fanfara din localitate? Joie de vivre e pretutindeni. Mai departe, experiența în acest an a fost extremă, lucru care a transformat-o într-o amintire de neprețuit pentru orice participant. De cum am început să urcăm pe Tourmalet, a început și ploaia. Condițiile au devenit destul de aspre pe măsură ce ne apropiam de vârful situat la 2.100 de metri desupra nivelului mării. Prin „destul de aspre” a se înțelege 3 grade Celsius, ploaie și plafoane de nori care veneau și plecau, luând și aducând odată cu ele vizibilitatea. A fost atât de frig, încât fiecare dintre noi am luat de la punctele de alimentare bucăți de carton și saci de gunoi pentru a ne mai ține cald. Cartoanele le-am pus sub tricouri, iar sacii peste noi, pe post de pelerine. Partea cea mai grea a urmat pe coborârea de pe Tourmalet, căci frigul generat de viteza mare i-a făcut pe mulți, inclusiv pe mine, să se oprească. Gabriel și Alex au avut puterea să continue și să și termine cursa, dar numai după ce au mai suferit suplimentar pe Hautacam și au mai fost „înmuiați” și de niște ploaie suplimentară. Și totul, doar din plăcerea de a pedala.