E acea perioada a anului în care zilele sunt lungi, solul e uscat, iar ploile scurte și violente. E perioada în care au loc o parte din cele mai interesante competiții de mountain bike în Europa, pentru amatori și profesioniști, cu precădere pentru primii. Ca să scurtez introducerea, uite așa am ajuns pe 15 iulie seara în Mayrhofen Austria pentru ce-a de-a 20-a ediție a probabil celei mai cunoscute competiții de mtb pe etape din lume, Bike TransAlp. Pentru ediția aniversară cu numărul 20 organizatorii au propus un traseu aproape în totalitate nou, mai la est de coridorul clasic, care avea să traverseze cu precădere Alpii italieni. Urma să pedalăm în inima Dolomiților pe trailuri înguste, stâncoase și destul de expuse, dar care promiteau o experiență intensă.
Pentru mine era cea de-a treia participare consecutivă așa că uitându-mă pe grafice și pe totalul rutei consideram că mă așteaptă probabil cea mai facilă ediție din cele la care participasem. Ce era nou? În afară de traseu, coechipierul, bineînțeles. Încă din iarna, care în mintea mea de abia a trecut, mă gândisem la 2-3 curse la care aș vrea să particip neapărat în sezonul 2017. Nu am reușit să mă mobilizez așa încăt să ma antrenez iarna și am ieșit după lucru cu mtb-ul pe cât de mult m-a lăsat vremea și lumina zilei. Februarie, martie și o parte însemnată din aprilie m-au prins în Austria așa că mtb-ul a stat mai mult pe asfalt sau în zăpadă. Neavând o bază solidă pe care să clădesc am realizat repede că nu voi avea prea mari satisfacții întrecându-mă pe acasa la aceleași concursuri la care mai participasem de 10 ori, pe aceleași trasee și cu aceeași oameni…puțin prea previzibil pentru lipsa mea de motivație. Fostul coleg de suferință, Wouter Cleppe, se dăduse la fund. Era supraantrenat, anemic, bolnav de-a dreptul. Avea dificultăți în a duce la bun sfârșit îndeletnicirile zilnice. Își urmărise „hobbyurile” cu prea multă pasiune în ultimii 20 de ani așa că acum pasiunea asta s-a întors să-l muște la fel de tare în dos. Fără coechipier și fără un antrenament structurat nu prea aveam un punct de plecare interesant pentru „mari” performanțe. Știam cam care e nivelul meu așa că după ce concursul pe etape din Grecia la care voiam să particip în iunie a picat din aceleași cauze, nu voiam să ratez și TransAlpul, o cursă care e faină și pe la mijlocul clasamentului și care cu siguranță îți va lăsa amintiri frumoase și mai ales dureroase.
Așa că l-am contactat pe Cristi Stan, coechipierul meu de la NoMad Merida CST și i-am propus o participare la Bike TransAlp. Cristi acceptase instant întrebându-mă dacă sunt sigur că vreau să-l iau sau nu. Era stabilit. Urma să mergem împreună în Alpi, restul avea să se decidă la fața locului.
M-au întrebat câțiva, de ce Cristi? În trecut când aspiram la rezultate și aveam încă diferite iluzii, credeam că într-un concurs pe etape trebuie să mergi cu cineva care e cel puțin la fel de puternic ca tine sau chiar mai puternic. Și nu credeam greșit, dacă vrei să înveți lucruri noi, să tragi de tine și să-ți lărgești orizonturile atunci probabil asta e abordarea. Ei bine, eu îmi lărgisem orizonturile în materie de suferință, abordare și competitivitate în ultimele două sezoane cu mr. „Dă-i mai tare la pedală că te pleznesc”. Înțelesesem diferența între ăia pro și mine, între ăia semi-pro și amatorii de rând, între ce înseamnă să mergi tare și ce crezi că înseamnă să mergi tare. Între ce înseamnă pregătire structurată și orice altceva și mai ales între relaxarea ălora cu adevărat buni și fumurile ălora care doar se cred buni. Cristi era în cea mai bună formă a vieții sale, plus că știa să-și structureze antrenamentul, lucru care se vede cu precădere în competițiile lungi pe etape după ziua a 4-a și mai presus de toate îl știam liniștit, calm fără influențe…să zicem balcanice…:)).
Cu riscul de a fi mai rapid, știam că nu sunt la fel de rapid ca în sezonul trecut, iar 2017 urma să-mi ofere o nouă perspectivă, mai plăcută, mai relaxată asupra competiției ăsteia. Dacă a fost sau n-a fost așa aflați în continuare!
Etapa I. Mayrhofen-Brixen. 105km/3200m diferență de nivel.
Ne aflam la start în boxa A2 cu toate că trebuia să ne pună în A1 pentru prima etapă după clasarea de anul trecut și eram foarte calm, fără prea mari emoții. Atomsfera cu o seară înainte fusese faină, caldă, muzică bună, mâncare bună, cu toate că servirea la mese a durat o veșnicie plus unu și mă simțeam odihnit, prea odihnit ce-i drept.
Pe coborâre merg în față, era o coborâre de macadam și trebuia să pedalăm puternic pentru a recupera puțin din ecart. Cristi vine cu mine așa că reușim să ajungem într-un grup mai numeros pe asfalt. Aici nu mică mi-e mirarea când văd că, exceptând o singură persoană, restul stau cu 25 km/h la plasă și se odihnesc. “Lua-v-aș fumurile de rideri de la start” în obiectiv. Disper. Merg în față și dau la pedală. Mă doare la bască de puls. Trăgeam cât de tare și de des puteam și mai împărțeam treaba cu tipul care era mai puțin leneș. Restul dădeau din microfon la plasă. La un moment dat mă rup pe o urcare scurtă de grup. Mă uit în spate, nimeni nimic. Cristos. Ce dracu e asta? Concurs sau grand fondo? Ce grup nimerisem… Deja mi-l imaginam pe Platt la finiș mâncând pepene. Noi mai aveam de urcat 1000 de metri și aștia se dozau de parcă acum începeam concursul.
Ajungem la urcare, pulsul e bun, picioarele bune. Fac schema cu bidoanele și îl trimit pe Cristi în față. Pornesc după vreo 2 minute și încep să mă apropiu de el. Doar că la un moment dat simt că mi se duce bateria. Ce naiba? Bag un gel, bag o banană, bag o pedală. Degeabă, tot la fel merg. Cristi mă așteaptă, îi dau bidoanele și îi zic să meargă în față că-mi revin eu….revin pe dracu. Eram tot mai rău. Îmi căzuse pianul. În cap încă eram antrenat, dar în fapt nu prea. Ajung cu pulsul la 140 și stau acolo. Beau apă și sper… Degeabă. Trece lumea pe lângă mine ca pe lângă Oltcit. Ajung în vârf cu ultimele puteri, crampe la ambele picioare. Cristi aștepta în vârf de 4-5 minute. Băga-mi-aș…
Etapa a II-a. Brixen-St. Vigilio :“think about tomorrow”.
Urmau 65 km cu 2800 m diferență de nivel. Suna a mtb, așa că eram calm. Începem din start cu o urcare de 1800 m în 16km…perfect! Plecăm mai tare, îi zisesem lui Cristi că e musai să mergem mai tare în primele două ore că altfel ajungem într-un grup de..”cotețari” care duc trena numai la finiș spre bikewash.
Urcarea devine zdravănă repede de tot și Cristi rămâne puțin în urmă. Merg în cadență ridicată, nu apăs prea tare în pedale și las pulsul la 80% din max. Băieții de lângă mine pleacă și mă tot uit în spate întrebând din stânga în dreapta unde e Mr. Hulk. Nu-l văd, așa că opresc de tot. După vreo 2 minute apare ditamai grupul cu Cristi undeva la mijloc. Îl împing tare și plecăm de acolo.
Etapa a III-a. St Vigilio-St. Christina.
Dormisem la Alta Badia, la vreo 26 de km de start, o zonă foarte faină cu cazări plătibile. Adică nu dădeai 300 de euro pe noapte, plăteai cam 130 pentru trei persoane, merita din plin cele 30 de minute în plus de condus dimineața.
Ajungem din timp la start, facem o mică încălzire și ora scandalului se apropia repede. La 8:00 a.m. de data asta, cu o oră mai devreme, porneam în pluton pe prima urcare de asfalt. Stăteam în grup și motocicletele mergeau în fața așa că primele două blocuri de start erau strâns apropiate. Pedalam lejer și ne făceam încălzirea pentru ce avea să urmeze. Intram pe o vale largă cu pereți de stâncă roșiatici, abrupți care mărgineau valea și o închidea undeva în departare.
Era clar, urma să urcăm peste creastă…pe unde exact nu știam încă. Intrăm pe forestier și cu toate că apăs tare în pedale Cristi e pe aproape, la câțiva metri în spate. Ajungem oameni pe care în zilele trecute nu-i văzusem deloc așa că sunt mulțumit de ritm, dacă o ținem așa facem treaba azi.
Urcam printr-un gol alpin, o mare de pietre revărsate la baza Dolomiților stâncoși. Vegetația specifică cu câte un jneapăn mai rezista la altitudinea asta. Pe la mijlocul urcării, panta devine grea și-l pierd pe Cristi din vizor. Era cu vreo două viraje mai jos dar decid să rămân în grupul meu deoarece speram să revină. Pe final, urcarea se făcea tot mai abruptă, unii făceau pushbike, alții întindeau lanțul.
Eu eram unul din ăia cu lipsă de kilometri. Deoarece intrasem relaxat în urcare, reușeam să stau pe bike acolo unde cei din jur se chinuiau. În vârf îl aștept pe Cristi și pornim împreună pe o potecă relativ plată cu încă o echipă din Columbia. Îi dăm cacao așa că intrăm primii în…coborâre? Aud un „please don’t ride your bike”. Ce glumă mai e și asta? Știam că urma o potecă pe care era musai să faci pushbike, dar nu știam că n-ai voie dpdv. legal pe bicicletă acolo. Așa că intru pe biclă doar că să mă dau jos după 10 metri, deoarece poteca devenea varză, impracticabilă în condițiile alea.
Luăm bicicletele în cârcă și începem goana la vale. Pantofii cu talpă de carbon stau pe pietrele astea ca pisica pe acoperișul de tablă. Adică deloc. Călcăm ca niște indieni de pe o piatră pe alta, ne împiedicăm, sărim. Ajungem echipele din față și le depășim. Destul de repede. Erau multe și se chinuia mai tare ca noi. Aud un “the flying Romanians”, aruncat de un coleg de suferință belgian. Fugim mai departe. Tipa de la mixt era pe jos, se împiedicase în poteca. Mă pun pe bike și începe să urle ca nebuna: “don’t ride the bike, it’s not allowed….”, “what are you doing?”. Na bine, dacă nu-i voie atunci facem pushbike, oricum mergeam mai repede ca ei. Ajungem într-o zonă în care ar fi mers pe bicicletă și mamaia. Noi tot pushbike. La capăt un ranger scria numere de concurs pe o foaie, altul poza riderii. Îl întreb sarcastic dacă îmi dă voi să folosesc bicicleta de aici în jos sau mai trebuie să o plimb prin aer?! Râde. Îmi zice că e ok așa că fără să mai cuget la nemurirea sufletului mă arunc în șa și plec.
Pe porțiunea de fals plat mă trezesc din nou la trenă, doar că de data asta într-un grup mai bun așa că stau în spate de câteva ori și mi se pare super lejer. Plin de energie plec în fața. Îi zic la Cristi să stea în spatele grupului deoarece îmi zice că nu se simte prea bine. Eram convins că-și revine așa că încercam să animez grupul care tocmai aprinsese avariile. Not again?!?! Unul dintre belgieni îmi zice că sunt nebuni ăștia, n-ar face nimic. Îi confirm. Începea urcarea și noi urcam pe zona în care acum doi ani coborâsem la Campionatul Mondial de Maraton de la Val Gardena. Era un forestier îngust, cu zone de single trail. Mă simt super bine și cred că puteam merge mult mai tare. La punctul de alimentare înainte de ieșirea în asfalt îl aștept pe Cristi care balota la greu din lucrurile de pe masă. Mai aveam de pedalat cam 20 de minute pe asfalt până în Pasul Sella. Aici Cristi se resimte așa că îl ajut cât pot. Iau o Cola de pe margine, beau o gură și i-o dau lui. Ajungem cu greu în vârf.
Pentru 2025 Riders Club anunță organizarea a 5 concursuri de ciclism cross country și mtb, însă în plus față de…
Dacă în februarie 2022, Bryton prezenta un nou model de ciclocomputer, mai precis Rider S500, azi avem lansarea următoarei versiuni,…
Disciplina gravel devine din ce în ce mai populară, iar producătorii nu se sfiesc să lanseze constant modele noi. Martor…
Vezi comentarii
Salut. Mi-a placut articolul tau. E ok. Am vazut si am simtit tot ce povesteai ca si cum as fi fost de fata. M-a ambitionat sa mai ies si eu la cate o cursa prin imprejurimile Pitestilor. Nu stiu cand voi da verde si eu la o inscriere pe traseele din Campulung, din pricina serviciului care nu-mi lasa nicio zi libera. Dar va urmaresc cu placere articolele. ALEXIU