Race Report, Cursa Campionilor, Road Grand Tour: Simplu, dar totuşi atât de complicat!

Chiar dacă s-a desfăşurat pe un circuit de „doar” trei kilometri, în Bucureşti, cu „doar” două întoarceri, una spre Piaţa Alba Iulia şi cealaltă spre fântânile de la Unirii, sunt câteva lucruri care se pot spune despre „Cursa Campionilor”. Am pomenit în race reporturile anterioare despre doi factori principali care îşi pun amprenta asupra acestui gen de criterii, unul fiind ritmul de „stop & go”, iar celălalt  atmosfera de „western” care domneşte în primul grup, în care toată lumea e atentă la toată lumea, să nu care cumva să se lanseze vreun atac. Şi desigur, paranoia căzăturilor, care e firească din păcate la acest gen de curse. Aş fi preferat clar vechiul circuit din jurul Casei Poporului, unde vai, aveam câte un loc doi şi un loc trei, dar alea erau alte vremuri şi după ce m-am reapucat în sfârşit de antrenamente, m-am aliniat şi eu la start, având emoţii mai mari pentru Roxana, care, după fractura de claviculă s-a reapucat de acest hobby ciudat pentru o femeie. De menţionat că doresc cu această ocazie că doresc să îmi reînnoiesc licenţa pentru poante şi auto-ironii pe FreeRider.ro

Râdem, glumim, dar de abia s-a dat startul şi am auzit în spate „Crash/Boom/Bang” şi am început să sper că Roxana a evitat „gaura neagră” formată cu această ocazie. Apoi a început greul, evoluţia mea fiind identică pe cele douăzeci şi unu de ture şi constând într-o latură pozitivă şi într-una întunecată. Pe măsură ce mă aproiam de virajul dinspre Alba Iulia, mă simţeam din ce în ce mai bine şi nu mi-a fost greu să intru chiar şi primul în acest viraj, să întorc fără stress, să evit să duc trenă, motiv pentru care în grup începea o mişcare de rotaţie a cadrelor, în care cei din spate tot veneau în faţă, pentru a mă trezi la Unirii, destul de îngropat în burta primului grup, luând paranoic virajul. Urma apoi o cursă disperată pentru a îi apropia pe cei din faţă, după care situaţia se repeta aproape identic, tur de tur! A mai urmat o căzătură pe la mijlocul cursei, care iarăşi mi-a dat fiori şi uite aşa, am intrat în ultimul tur „de pistă”, având alături nume grele ale ciclismului românesc: Eduard Grosu, Marian Frunzeanu, Daniel Anghelache, Andrea Benfenati, Alexandru Stancu,  Daniel Leaşu, Morcov Ştefan – pentru a nu supăra pe nimeni şi nu a fi luat la rost, am enumerat practic în ordine primii opt din clasamentul general cu menţiunea că alte nume grele trăgeau tare în Turul Ţinutului Secuiesc!

Pentru că mare lucru nu mai am ce povesti, pot să recurg la o anecdotă de la Infernul Muntelui, ediţia 2015, pe care o voi „desecretiza” acum. Era să încasez o foarte mare trântă pe coborâre, lângă Pelişor, m-am lăcomit să depăşesc pe exteriorul unei şicane, am dat cu pedala de asfalt, spatele bicicletei a sărit, mie mi-a sărit inima din loc, dar cumva am reuşit să redresez. După această figura, m-am binedispus atât de tare, încât am început să strig diverse chestii, cu un sentiment de jenă îmi aduc aminte că devenisem un soi de Peter Sagan în proprii ochi, dar parcă căpătasem o viaţă nouă. Ei bine, pe fondul ăsta de exuberenţă, mă depăşeşte Eduard Grosu cu un tur, chiar pe începutul urcării, moment în care îmi vine ideea să îmi evaluez forţele cu dânsul. Aşadar urmează următoarea scenă:  domnul Grosu senior alergând să-i dea un baton fiului, Grosu junior preluând batonul, iar eu pedalând în stânga lor, cu ultimele forţe. Problema a fost că am şi intrat în vorbă cu Eduard – ok, ne ştiam de la cursa de ciclocross de la Zărneşti unde îi luasem un interviu, dar parcă ar fi fost o idee bună să nu îl anunţ că ăla era momentul meu de glorie şi că eram curios cât de mult puteam rezista şi alte aiureli. Chestia asta îmi aduce aminte de scena în care Ion Iliescu era agăţat de braţul lui Michael Jackson, asta pentru cititorii mai bătrâni. Cert e că momentul meu de glorie nu a mai durat mult, iar la Cursa Campionilor am fost foarte atent să nu o mai pun de un moment de glorie şi să fac vreo boacănă prin preajma sportivului de la Nippo Vini Fantini…

Şi pentru că sunt un băiat fin, care dacă se formează vreo coadă, rămâne deliberat ultimul, în ultimul tur, m-am trezit ca un chinez într-o valiză, tocmai pe la mijlocul plutonului, unde am şi rămas până în ultimul viraj, unde am mai apucat să văd cum zboară două biciclete ca la F1 şi am sprintat mai mult de paradă, pentru că situaţia era pierdută. Am încercat să dau vina pe intrarea în ultimul tur, crezând că mă cam desprinsesem de grupul fruntaş, dar „desfăşurătorul” de ture spune că eram pe locul 15, ceea ce era o poziţie chiar bună pentru a fi mai bine plasat. Am reuşit totuşi să „extrag” un punct pentru quest-ul meu cu clasmanentul general 30-39, eşuat anul acesta, dar nu renunţ, la iarnă voi deveni un soi de Luke Skywalker pentru a-mi creşte nivelul de fitness.

Material redactat de Marc Sandu.