O zi obișnuită în Transalp

Dacă tot am pus atâtea știri în ultima vreme despre Bike Transalp am să vă povestesc o zi obișnuită din cursa asta, obișnuită pentru modul în care am participat noi la ea, Wouter și cu mine. Ca să vă fac un scurt rezumat, în vara care parcă încă ieri nu-mi dădea pace am participat la una dintre cele mai dificle curse pe etape de mountain bike din lume, Bike Transalp. Traseul ediției din 2015 a avut o lungime de 620 de km și 20.000 m diferență de nivel, pe durata a 7 etape, a parcurs crestele alpine din trei țări și a avut multe din ingredientele care fac ca un eveniment să fie unic. Participarea se face pe echipe de câte două persoane, iar eu am avut norocul să-l am lângă mine pe Wouter Cleppe, belgianul pe care mulți dintre voi probabil îl cunoașteți de când a câștigat Prima Evadare acum câțiva ani. În mod normal, o persoană cu aspirații spre performanță abordează o cursă de acest gen cu un plan relativ bine pus la punct, cu cel puțin încă două persoane care să asigure asistența tehnică în timpul și după etape, să spele biciclete, să facă de mâncare, să te aștepte de 10 ori pe traseu ca să-ți dea un gel, o banană, etc. Într-un cuvânt, câteva persoane care să facă totul ce nu ține de pedalat. Mai mult, pentru a te putea odihni decent, într-un caz ideal dispui de un camper, dar și o rulotă sau măcar un “minivan” dotat cu o saltea pe care să nu fi nevoit să o scoți de 5 ori pe zi pentru a face loc altor lucruri, vor fi de ajuns. Dacă ești șmecher o să-ți rezervi cazare în fiecare localitate la pensiune sau la hotel, iar dacă ești foarte șmecher o să o facă altcineva pentru tine…fără ca tu să știi sau să-ți pui problemele astea. De regulă cei care fac parte din ultima categorie, a celor care nu-și pun probleme de ordin logistic sunt profesioniștii, the pro’s, adică ăia care știu una și bună și o fac doar pe aia, să dea la pedală. Și pentru că noi nu facem parte din niciuna dintre categoriile de mai sus, am abordat concursul ca orice est-european care se respectă: “mergem la concurs și bine a fi”! Wouter, chinuit încă de stilul de viață occidental tot încerca să mă convingă în prealabil să stăm în camp-ul oferit de organizatori, adică de regulă o sală de sport cu 200 de oameni la un loc unde să ai un acoperiș deasupra capului și acces la duș, plus un mic dejun într-un cadru organizat. Ideea nu prea mă încânta așa că într-un final am împachetat corturile și am plecat în misiune fără rezervări de camp-uri și alte cele. Fast forward la etapa cu numărul 5.

Ziua a 5-a ne prindea undeva în Italia, într-un camping la marginea orașului(satului) Alleghe, un sat de munte într-un cadru alpin ca în povești cu munți înalți și pereți stâncoș care înconjurau un lac albastru și rece(!), cu o grămadă de case de vacanță din materiale naturale, una mai arătoasă ca cealaltă. Cu o zi mai devreme ajunsesem aici și după o baie mult prea lungă în lac, seara ne găsea pe terasa unui restaurant mâncând pizza( fără mozzarela pentru mine, haha), dar cu restul diavolilor prezenți pe blat, plus bere și povești interminabile. Dimineața(pe la ora 5) m-am trezit cu o durere pe care o știam prea bine și cu o senzație de nod în stomac. Efortul ridicat combinat cu cantitea prea mare de grăsimi îi dăduse fatalitate bilei mele deja cudate, care acum îmi dădea de înțeles hotărât că ziua a 5-a avea să fie una lungă…

Că mă simțeam ca și cum aș fi fost călcat de un tanc rusesc era una, dar traseul programat pentru etapa a 5-a îți provoca dureri numai când vedeai profilul: 73km cu 3200 m diferență de nivel și cu doar 2600m în coborâre cu urcări destul de scurte și abrupte, cam tot ce nu-mi place mie. N-am să vă povestesc cum a trecut etapa din simplul motiv că nu am de gând să vă tai motivația de a pedala competitiv. Pe scurt, m-a durut, m-a durut atât de tare că nu-mi amintesc peisajul din ziua aia. Vedeam doar butucul lui Wouter și de mult prea multe ori îî simțeam mâna pe spate împingând, totul într-un mod foarte sportiv, nu vă gândiți la altceva.

Ajunși în San Martino Di Castrozza, Wouter se aruncă pe mâncare iar eu merg să mor în liniște undeva la umbră. După vreo jumătate de oră îmi revin și plec să beau ceva lichide care păreau mai vai de capul lor, de mâncare solidă nu se putea pune problema. Revigorat, cam ca după un maraton de 5 zile în compania lui Wouter care știa să zică doar “we need to go faster”, decid că trebuie să dormim într-un pat undeva sub un acoperiș, gata cu cortul! Plec să caut cazare deoarece internetul îmi indica “fully booked” și îî zic lui Wouter să “wait here for me” că revin imediat. Doar că imediatul se transformase în două ore jumate, două ore jumate în care eu am stat izolat într-o încăpere pe care scria mare INFO, telefonând din stânga în dreapta și căutând o cazare liberă, sub 65 de euro de persoană(cam multe pretenții ar zice unii). Între timp se pornise o ploaie mai mult decât torențială și ultimul lucru pe care mi-l doream era să ies din încăperea caldă. Iulia mă aștepta vis-a -vis într-o scară de bloc…ploua torențial, iar temperatura de afară scăzuse de la 30 la vreo 10 grade C, doar eram la 1600 de metri altitudine și natura trebuia să ne facă viața și mai grea.

Într-un final ajungem cu Iulia într-un bar, mai mânâncăm ceva și plecăm în căutarea lui Wouter care adormise la punctul de realimentare de după finiș. Wouter e genul de om care dacă e foarte obosit și nu are unde dormi, se va întinde pe beton și în 5 secunde va da flip-uri de pe un nor pe altul în lumea viselor. Ajuns înapoi la Wouter, acesta mă întâmpină calm și relaxat cu un “Where the f&%* have you been?”. Îi explic repede că cea mai apropiată cazare e la mama dracului și că ar trebui să ne trezim la 4 să ajungem la start în timp util. Not good.

Pentru ca noi să retrogradăm încă un nivel pe scara profesionalismului, soarta ne dă o mână de ajutor(NU!). Aflăm de la organizatori că nu există un camping în zonă și că cel mai apropiat camping e mult prea departe ca să ajungem acolo pe bicicletă. Nu că ar fi fost prea departe să mergi cu mașina, dar idioțenia era alta: eram trei oameni, cu trei bike-uri, cu două corturi, bikestand, saltele, scaune, arzător, butelii, cauciucuri, perne, mai multe scule decât un bikeshop de pe la noi, vreo șase roți de schimb, etc. într-o singruă mașină, asta deoarece mașina lui Wouter o lăsasem la start în Ruhpolding în Germania. Iulia se chinuia zilnic să strângă corturile și să împacheteze mașina cât mai eficient, dar în afara de locul șoferului, restul erau asemenea pensiunilor din zonă: fully booked.

Cumva împreună cu prietenii din Bulgaria cărora li se părea super normal ce se întâmplă sau cel puțin nu-i deranja, plecăm cu mașina( wouter pe bicicletă) să căutăm o parcare, ceva. Camping-ul pe zona verde era interzis, iar amenda era mult mai mare decât o noapte la hotel. Într-un final găsim un loc unde puteai să-ți parchezi camper-ul sau rulota, dar unde nu aveai voie să montezi cort…perfect. Fără să mai stea pe gânduri Wouter se uită la terenul liber din față și decide că vom sta aici. Începem să montăm corturile pe un sol pietruit, iar eu merg să fac niște cumpărături la un supermarket în zonă. Ajung după vreo 40 de minute înapoi numai ca să găsesc corturile mutate în cealaltă parte a terenului și pe Wouter în șlapi fără tricou, mergând undeva cu un prosop pe spate. Cobor geamul și-l întreb unde dracu merge, la care el îmi spune că neapărat trebuie să se spele și caută un râu ca să facă asta. Numai de duș nu-mi ardea. Merg la cort, scot un scaun și încă îmbracat cu hainele de ciclism mă așez obosit și hotăresc în gând să nu mai fac nimic. Cum stăteam așa bine și mă uitam în gol, îl aud pe Wouter strigând: am găsit un râu, intrarea e puțin mai grea dar e perfect, hai să mergem!

Camping în natură!

Nu că aș fi avut chef, mă ridic ca elefantul și împreună cu Wouter plecăm, mai mult dezbrăcați decât îmbracați, spre locul purificării. Și încă ce loc. Într-o parcare imensă era stația de bază a unei gondole, iar la ieșirea din stație la vreo 5 metri sub nivelul parcării era un râu cu un debit destul de mare. Peste râu era un pod de beton și un gard de fier cu o ușă, în spatele căreia era o cădere de vreo 2 metri betonată care ducea la pragul unei mini cascade de vreo 3-4 metri. Wouter îmi explică repede că deschidem ușa, coborâm peretele de beton, mergem pe pragul respectiv atenți ca apa cu debit considerabil să nu ne împingă într-o cădere de 4 metri, ajungem pe cealaltă parte unde mergem super aproape de celălat perete și ajungem acolo unde apa e perfectă pentru o baie. Toate astea se întâmplau sub un pod de beton, sub cablul de la gondolă. După câteva tentative de ale mele în care îi explic la Wouter că nu pare o idee prea bună, mă trezesc coborând peretele ăla plin de mușchi ud și alunecos. Eram ca o pisică pe o bucată de tablă verticală încercând să cobor controlat… Nu vă povestesc mai multe despre cum am ajuns la locul faptei. Râul venea de pe un ghețar din zonă, iar ploaia torențială îî crescuse debitul considerabil. Mai mult urlâm decât ne spălăm și după scurt timp decidem de comun acord să mergem înapoi la corturi că nu e prea ok. Wouter se cațără ca o veveriță pe peretele de beton și iese cu lejeritate cât timp eu încercam să găsesc o adâncitură unde să-mi pun piciorul, în timp ce Wouter încerca să mă tragă de mână și îmi tot zicea: “man, you are heavy”. Nu doar că nu avusesem pe ce să pun piciorul ca să ies, dar în procesul ăsta îmi pierdusem un șlap care acum era la fundul cascadei în care încercam din răsputeri să nu ajung. Până la urmă mă salvez din albia râului, îl iau pe Wouter care între timp făcea planul să-mi salveze șlapul, îi zic că nu se pune problema de recuperat nimic și plecăm înapoi la bază.

Ajunși la corturi, bulgarii mâncau …ceva, iar Iulia peticea salteaua care se dezumfla în fiecare noapte așa încât după o oră de la culcare dormeam direct pe pâmânt. Cu salteaua peticită, ne dăm seamă că nu mai avem baterie la pompă și că pompa trebuie încărcată la o priză undeva. Cred că cea mai apropiată priză era la vreo 3 km. Not good. Între timp se făcuse deja seară, iar întunericul ne dădea bătăi de cap. În timp ce umflam salteaua cu pompa adaptată total ineficient, iar bulgarii râdeau de la 5 metri de noi, Wouter se uita la găurile din cort, imi arunca o privire si râzând destul de tare imi zice: ,,everybody already ate, did a cool down, showered, slept for at least 2 hours, repaired their bikes and gotten ready for the pasta party and we are here in the middle of f^&*ing nowhere figuring out how to inflate our matresses…aren’t we just the biggest idiots on this planet??!” Râdem ca prostii, că doar chiar asta eram.

Nu ma rețin cum, dar într-un final ajung în cort, era foarte frig, Wouter își legase bicicleta de janta mașinii în timp ce roțile erau cu el în cort…Mă culc cu aceeași durere în zona abdominală numai ca peste 6 ore să mă trezesc să reiau tot procesul ăsta. A doua zi, atât Wouter cât și eu ne-am trezit cu gâtul inflamat și cu o răceală incipientă, mai severă în cazul meu, dar de care aveam să uit imediat ce luam startul în etapa cu numărul șase pe care, la fel ca restul etapelor, o terminam înaintea ălora care nu erau profesioniști, dar care avea toate condițiile profesioniștilor și se comportau ca niște vedete.

Cam așa arată o zi în Transalp dacă te cheamă Dobai sau Cleppe. Nu prea recomand nimănui modul preistoric în care am abordat competiția asta, decât dacă îi plac situațiile de genul celei de mai sus și poveștile nemuritoare pe care le generează. Morala poveștii: mountain biking-ul și mai ales competițiile pe etape de genul Bike Transalp, sunt mult mai mult decât un simplu concurs la care mergi să scoți un rezultat bun și să te comporți ca un pseudo profesionist, când tu ești cu totul altceva. E vorba de toată aventura, de toate lucrurile inutile pe care le faci, de oamenii extraordinari pe care îi întâlnești, de poveștile lor, de situațiile tembele în care insiști să te pui, de lucrurile neprevăzute, de maratonul logistic, de lipsa programului bătut în cuie și de multe altele care fac ca totul să fie cu atât mai memorabil!