Întâlnirea mea cu Scott Spark 940 din 2013

Pentru că cea mai mare parte a timpului mi-o petrec pe un mountain bike hardtail în forma unui Merida Big Nine Team și doar rar am avut în ultimii ani ocazia să mă plimb și pe mountain bike-uri full suspension, încerc să nu ratez nicio ocazie să dau chiar și o tură pe un bike nou, poate mai puțin poate mult mai diferit decât cu ce sunt obișnuit. O astfel de ocazia s-a ivit acum câteva săptămâni când, prin bunăvoința lui Radu de la Bikeshop Baia Mare, mi-a picat în mână un Scott Spark 940, modelul din anul 2013. Și pentru că am pedalat suficient de mult pe bike-ul ăsta am decis să vă împărtășesc câte ceva din experiențele avute până acum, cei drept într-un timp relativ scurt. Modelele Spark de la producătorul originar din Statele Unite ale Americii sunt biciclete dezvoltate pentru segmentul de cross country competițional și în prezent există două variante pe platforma Spark, Spark 700 cu roți de 27.5 și Spark 900 cu roți de 29. Modelul pe care am avut plăcerea să-l rulez e un model cu cadru din aluminiu, roți cu diametrul de 29 inch și echiparea formată dintr-o combinație între Shimano XT și Shimano SLX, exceptând frânele care sunt modelul Shimano M596. Pentru că vorbim de o bicicletă din anul 2013 angrenajul vine cu 3 foi, element pe care mulți dintre voi probabil îl vor considera ca fiind demodat, mult prea greu, gălăgios și inutil. Dincolo de angrenajul Shimano XT aparent demodat, trebuie să menționez că bicicleta nu are o piesă din carbon, așa că multora li se va părea că bike-ul e din start limitat. Așa să fie oare?

Intrat în posesia provizorie a bike-ului am făcut câteva reglaje minime pentru a aduce poziția puțin mai aproape de cea cu care sunt obișnuit. Astfel distanțierele au plecat repede de sub pipă, iar pipa Syncros cu (+-) 6 grade am întors-o bineînțeles, astfel încât să mai scadă din înălțimea ghidonului. S-ar putea ca modificărilea astea să fi afectat puțin feeling-ul pe coborâre, însă mi-am asumat fără nicio grijă acest “risc”, având în vedere că bicicletele din segmentul ăsta chiar nu au prea multe de spus pe coborâri. Dincolo de aceste mici modificări am înlocuit șaua cu una mai adecvată pentru nevoile mele și am adus-o cât de în față m-a lăsat prinderea tijei de șa.

Mă urc pentru prima dată pe bicicletă puțin mai departe de casă, mai exact la Borșa, locul ideal pentru a încerca orice bike din segmentul ăsta sau chiar și un segment superior. Prima impresie pe care mi-o dă, e că poziția pe bicicletă e mult mai lungă decât m-aș fi așteptat pentru un cadru mărimea M și o pipă de 80 de mm lungime. Aruncând o privire peste datele geometrice ale cadrului observ că lungimea orizontală a top tube-ului e de 600 mm… Merida-ul cu care sunt obișnuit are exact aceeași lungime a top tubelului și cu toate astea am impreseia că poziția e mult mai compactă. Totuși reach-ul cadrului Scott e de 416 mm, pe când la Merida e de 397 mm, aproape 20 de mm diferență…o fi de la asta?!
Un aspect interesant pe care-l oferă cadrul Scott și pe care, din câte știu, nu îl prea regăsim la alte biciclete full suspension din aceeași categorie e posbilitatea modificării prinderii șocului în cadru. Astfel cei de la Scott au conceput o prindere specială care poate fi întoarsă și care astfel afectează geometria cadrului, în principal prin coborârea butucului pedalier cu 7 mm și a modificării cu 0.5 grade a unghiului furcii. Vă mărturisesc sincer că n-am simțit mare lucru între cele două setări, iar dacă există o diferență între cele două, o veți simți cu precădere pe coborâre, varianta Low BB cu înălțimea butucului pedalier mai scăzută fiind aproape insesizabil mai stabilă decât cealaltă pe zonele abordate cu viteză ridicată.

Dar să revenim la experiența avută în șa și să lăsăm micile date geometrice care pentru majoritatea utilizatorilor axați pe disciplina de cross country maraton (XCM) reprezintă mult prea rar un impediment sau un factor decisiv. Cum la disciplina asta prima dată trebuie să urci înainte de a putea coborî, voi povesti câte ceva în primul rând despre cum s-a comportat bicicleta pe urcările lungi din Munții Maramureșului și Munții Rodnei.

Scott-ul e echipat cu furcă fox 32 float evolution ctd cu 100 mm cursă și cu un șoc Dt Nude 2/3 despre care nu vă pot spune prea multe deoarece e prima dată când am așa ceva sub mine. Sistemul LTD presupune 3 setări diferite, atât pentru furcă, cât și pentru șoc. Dacă vă întrebați de la ce vine LTD e simplu: L-locked adică blocat, T-traction și D-descent. Între aceste setări rider-ul poate să navigheze prin intermediul unei manete Twinloc montate pe ghidon prin care poate modifica deodată setarea furcii și a șocului.
Pe urcare e imposibili să folosești setarea “descent” deoarece cadrul se miscă sub tine la fiecare pedală, chiar dacă rămâi în șa și încerci să stai cât mai rigid. Odată ales modul traction, lucrurile devin mult mai user-friendly, iar șocul chiar daca reacționează la pedalare, aproape că nu dereanjează deloc. Singura problemă pe care am avut-o a fost pe urcările abrupte unde datorită cadenței mai mici și implicit a forțelor mai mari care acționează asupra pedalelor, ești obligat să selectezi poziția locked. Și asta nu ar fi o problemă dacă urcările are fi perfect netede, însă zonele prin care am pedalat erau pline de pietre și rădăcini ieșite în relief, toate dornice să te dezechilibreze. Cu furca blocată urcările necesitau toată concentrarea pentru a fi parcurse pe bicicletă având în vedere că nu aveam posibilitate să las furca deblocată pe traction și să blochez doar șocul.

În ceea ce privește al doilea cel mai important factor pe urcare pentru mine și anume greutatea, am cântărit Scott-ul care împreună cu o pereche de pedale Shimano M520(da modelul ăla greu fără bling-bling-uri) ajungea aproape la 12.9 kg. O greutate prea mare pentru competiție, însă o greutate chiar decentă pentru ture de toamnă interminabile și mult prea plăcute. Personale, nu mă uit prea mult la greutatea componentelor și nici a bicicletei și nu încerc să răzuisc ultimele grame de pe bicicletele cu care pornesc în concurs. Am pedalat mult timp destul de competitiv cu biciclete de 11kg și doar relativ recent am ajuns în vecinătatea celor 10 kg, chiar puțin sub această valoare. Mai multe persoane m-au făcut nebun deoarece montez pedale de 130 de lei pe biciclete de 5000 de euro, însă e mult prea ușor să devii obsedat de îmbunătățiri tehnice și de multe ori ajungi să le acorzi o atenție sporită…cumva tot timpul în detrimentul pregătirii fizice, care e capitală în sportul ăsta. Ca să vorbim în limbaj comun, diferența de timp pe o urcare cu o pantă medie de 7% pe care în mod obișnuit o parcug în 20 de minute într-un ritm de tempo, fără vreo modalitate obiectivă de evaluare(!) deci doar după efortul perceput și un pulsmetru, între scott-ul ăsta și merida-ul big nine team e undeva între 1:20 min și 1:40 min. Eu zic că e chiar decent! Dincolo de greutatea ridicată, bicicleta e extrem de confortabilă pe urcări și nu ai niciodată senzația că trebuie să fii în priză pentru a savura efortul. Mai mult, aderența ridicată în setarea traction face diferența pe urcările care nu sunt mult prea abrupte și care astfel pot fi abordate mai relaxat, fără frica de a te dezechilibra dacă pierzi tracțiunea la roata spate. Pentru persoanele care nu au aspirații competitive bicicleta asta e chiar foarte rapidă și confortabilă pe urcări.

Odată ajuns sus trebuia să și cobor așa că am încercat în câteva ocazii să merg ma repede decât obișnuiesc, chiar pentru a vedea cum se comportă bicicleta aproape de prooria mea limită. Că am mers mai repede tot timpul, asta e altă poveste.

Din păcate mi-e greu să fiu obiectiv deoarece senzația pe care o ai pe un full suspension atunci când cobori nu se poate compara cu ce simți pe un hardtail…e o altă dimensiune. Chiar dacă feedback-ul pe care îl ai de la suprafața de rulare e mai bun pe un hardtail, acest lucru nu prea are relevanță în contextul în care cu full-ul poți să alegi linii mult mai directe, fără frica de a fi dezechilibrat de orice protuberanță. Așa că după 30 de secunde petrecute pe coborâre, percepția asupra lumii se schimba brusc, totul devenea mult mai distractiv și fiecare denivelare mai accentuată era un loc bun pentru un bunny hop, pe când fiecare groapă o treceam mult mai repede cu un manual scurt. Și pentru că indiferent pe unde coboram îmi plăcea, am încercat și câteva zone mai dificile, mai abrupte cu mai multe viraje ascuțite la viteză mică și cu multe praguri destul de mari peste care nu reușeam să trec tot timpul cu hard tail-ul. Aici cu toate că forțam puțin limita segmentului pentru care a fost conceput spark-ul, n-am avut niciodată senzația că aș avea nevoie de ceva mai multă cursă la suspensii sau de o geometrie diferită pentru a coborî pe bicicletă.

Dar pentru că au existat și minusuri voi începe cu cel mai mare și anume frânele. Cu toate că sunt un fan al frânelor Shimano, personal nu aș monta modelul M596 nici măcar pe căruciorul unui bâtrânel cu care duce cartofii și alte legume de la piață. Nu știu de ce producătorul a ales să economisească exact la capitolul frâne, dar decizia în opinia mea e aparent lipsită de rațiune. Era mult mai bine dacă producătorul alegea să monteze un angrenaj SLX și un schimbător spate SLX pentru a compensa cu costurile ridicate ocazionate de montajul unor frâne mai puternice. Alături de suspensie și geometrie, frânele ocupă un loc central în importanța pe coborâri și de asemenea au un aport ridicat în senzația generală pe care ți-o conferă un mountain bike. Cred că un set de frâne Shimano SLX sau chiar XT nu ar fi cântărit așa de mult în prețul final al bicicletei. Un alt minus sunt roțile care nu-ți permit să exploatezi pe coborâre întreg potențialul bicicletei pentru că sunt puțin prea soft și orice prag mai înalt sau piatră mai mare riscă să le descentreze. Cred că în materia îmbunătățirii fiabilității și a manevrabilității(asta deoarece un set de roți mai ușoare te lasă să accelerezi mai bine și contribuie simțitor la senzația de manevrabilitate și ușurință), roțile au un potențial de upgrade foarte mare.
În ceea ce privește transmisia am mai folosit această combinație și în trecut și am fost impresionat de fiabilitatea grupului XT, chiar dacă pe coborâre schimbătorul spate e mai zgomotos. Vitezele se schimbă fără prea mult efort și chiar dacă schimbătorul față este SLX, reglat corect, acesta își face datoria cu brio. Noroiul abundent și lipicios nu e prieten cu foaia mică a angrenajului XT și nici cu schimbătorul față care de multe ori se blochează dacă strânge prea mult noroi.Per total am avut o experiență mai mult decât plăcută pe modelul Spark 940 și cred că bicicleta, mai ales în echipare de față, are foarte mult potențial pentru a fi îmbunătățită(nu că ar fi nevoie). Printre upgrade-urile pe care le-aș face se numără un set de frâne decente, roți mai rezistente și chiar mai ușoare și probabil ca să fiu la modă aș monta un angrenaj cu două foi. Și dacă până acum nu am discutat de capitolul ăsta o voi face aici: bicicleta arată bestial. Atât liniile cadrului cât și geometria îmi par extrem de plăcute la vedere, iar țevile hidroformate cu un aspect foarte fluid îți dau impresia de la depărtare că modelul e din carbon. Personal mi-a plăcut foarte mult și culoarea și combinația dintre culori, chiar dacă vopseaua e aparent destul de sensibilă la zgârieturi. Recomand bicicleta fără rezerve tuturor celor care nu trăiesc pentru a fi cei mai rapizi pe urcări, dar care apreciază o experiență plăcută și confortabilă în general, bicicleta depășind ca și potențial considerabil segmentul pentru care a fost concepută.

Mulțumiri către Bike-Shop Baia Mare și în special către Radu care mi-au lăsat bicicleta cu MULT peste weekend-ul solicitat inițial de mine! Apropo, bicicleta e de vânzare pe http://www.bikeshopbm.ro/