Duatlon Izvorani – de la alergat la pedalat şi înapoi la alergat !

Cum ultimul “race report” a fost mai degrabă o artă poetică, mi-am promis că voi reveni cu o scriere mult mai concretă decât cea care ar fi trebuit să se axeze pe SkyRun şi l-a analizat pe Haruki Murakami. Iar prilejul s-a ivit tot la un eveniment organizat de Smart Atletic şi anume WinterTri Challange, competiţie desfăşurată sâmbătă, 20 februarie, la Centrul Olimpic Român Sydney 2000, la Izvorani, o localitate care recunosc, îmi era mai degrabă cunoscută ca loc de baştină al amorului pierdut între Irinel Columbeanu şi Monica Gabor. Dar ce am căutat eu acolo? Ei bine, pentru că o partidă de înot de 500 metri aşa cum e la triatlon s-ar solda cu pescuirea mea de către un salvamar, m-am mulţumit să mă înscriu la proba de duatlon, care propunea o alergare de 5.5 km prin pădure, 12 kilometri pe bicicletă, în speţă mountain-bike şi încă o alergare de 4.5 km. Dar, ce îmi veni să mă apuc de alergat?

Îmi aduc aminte nu fără a mă auto-bine dispune, de cum spuneam eu cu vreo doi ani în urmă că înainte de a fi mountain-bikeri suntem sportivi, fie şi amatori. Ei bine, acum îmi asum riscul de a mai spune o chestie, care mă va face să mă amuz mai încolo, înainte de a fi sportivi, suntem atleţi. Adică, în prima fază, mountain-bike-ul însemna pentru mine ieşiri cât mai în forţă şi cât mai la sentiment la „antrenament” şi nişte mantre de genul „să-i dau tare”, „rupe pedala” „îmi iau eu biclă din carbon şi le arăt lor”. Era o investiţie emoţională, mare, ce-i drept, dar cam atât. Noroc cu Traian Goga, care pe vremea aceea încă scria la FreeRider şi care mi-a pus în braţe un curs de bazele educaţiei fizice şi sportului, cam greoi ce-i drept, dar pe care nu m-am lăsat până nu l-am citit din scoarţă în scoarţă şi am aflat şi eu că pentru a merge mai bine trebuie să antrenez nişte calităţi fizice de bază, forţă, anduranţă, viteză, de triunghiul de aur – antrenament-nutriţie-recuperare, în care dacă o latură scârţie degeaba te oboseşti sau chiar mai mult te oboseşti şi am venit cu geniala concluzie, la care i-am mai dat share şi pe Facebook. Aşa că iată-mă antrenat la sală pentru forţă, parcurgând ture lungi pentru anduranţă, mai uşor cu 14 kilograme, încercând intervale pentru a mă pregăti în vederea celor mai intense momente dintr-o cursă şi mergând din Bucureşti la curse de genul „Back to the Roots” (Baia Sprie) sau Metal Enduro (Reşiţa) pentru niscaiva tehnică. Ok, dar dacă mă puneai să alerg, rezultatul era hilar, pentru că arătam cam ca un pinguin, plus că urmau dureri de genunchi si de spate. Bine, la asta a contribuit şi cvadrupla mea factura de femur de la finele lui 2008 şi faptul că de atunci extensorii şoldului au fost în vacanţă, mulţumindu-mă în prima fază să merg şi să pedalez pe o bicicletă medicinală. Acum îmi dau seama că povestea e lungă şi complexă, aşa că pe scurt, alergam foarte prost, am vrut să alerg mai bine. Nu vreau să se înţeleagă că mă laud cu cursurile de la Fitness Scandinavia, dar merită cred să spun că acestea mi-au deschis ochii şi m-au făcut să îmi doresc mai mult de la mine. De fapt, mi-au plăcut atât de mult, încât am început să lucrez în particular cu master trainer-ul Alexandru Valah şi am descoperit… şcoala alergării. Iar alergarea este un gest fundamental, pe care toată lumea ar trebui să-l poată realiza aşa cum se cuvine, cred că iarăşi aceasta spune multe, de ce am luat în weekend, cap compas Izvorani.

Revenind la teoria pe care încerc eu cu stângăcie să o dezvolt, nu toţi sportivii sunt atleţi. A recunoscut-o oarecum un fotbalist (deci cu siguranţă sportiv, nu?) de la una din echipele de fotbal care de regulă ies campioane, dupa o consistentă pregătire cu un preparator fizic, am să-i menţionez şi numele, Terry Demetriad. Ei bine, fotbalistul recunoştea mucalit că a mai ieşit şi campion cu echipa, iar el era iniţial, a spus-o pe şleau, cam… praf din punctul de vedere al pregătirii fizice. Un atlet are forţă, explozie, coordonare, echilibru, este mobil, are un trunchi puternic în special în mişcările rotaţionale, ştie cum să respire, are viteză şi lista ar putea continua. Mi-am descoperit o neaşteptată admiraţie faţă de fotbalul american, pentru că pachetele acelea de muşchi au o viteză şi o agilitate la care pot doar să visez, dar şi pentru ceea ce se întâmplă pe terenul de atletism. Bine, acum, nu spun că ar trebui să ne apucăm cu toţii de … decathlon, dar de abia acum înţeleg de ce proba sau mă rog, probele, se numesc „Proba zeilor”. Şi a propos de zei, aţi văzut cred, chiar aici pe FreeRider, antrenamentul „de sală” al lui Nino Schurter şi cum face el genuflexiuni pe mingea… elveţiană, desigur. Şi a propos de swissball, nu întâmplător, Peter Sagan, a învăţat şi el în această iarnă să stea în echilibru pe ea. Există aşadar nişte superbe corelaţii între gestul atletic şi lucrurile de care suntem capabili pe bicicletă.

Iar o altă corelaţie există între rezultatele la alergare şi ciclism. Încă înainte de startul WinterTri, a fost menţionat numele câştigătorului de anul trecut: Alex Ciocan. Iar dacă te uiţi pe rezultatele la Duathlon din 2015, George Stan s-a clasat pe locul 2, iar la aceasta editie, Ciprian Comisan, la prima lui participare la un astfel de concurs s-a clasat tot pe locul 2. La Naţionalele de Duatlon, „capi de serie” la rezultate sunt Pristavă Adrian – a câştigat anul trecut grupa de la vârstă de la Infernul Muntelui şi deţinătorul a unei lungi liste de KOM-uri pe urcările patriei, unul dintre cei mai buni căţărători „amatori” din România, alături de Daniel Roşioru, Mircea Gustav Robert şi lista poate continua. Ce au toţi aceşti sportivi/atleţi în comun? O foarte bună capacitate aerobică (V02 Max), aşadar sunt nişte „maşinării de respirat” foarte eficiente, atât de eficiente că mi-am propus şi eu să încerc să-i urmez. Pe principiul, dacă te antrenezi singur pe bicicletă, după ritmul cardiac, trebuie să fii un bun masochist pentru a sta cu minutele pe pragul anaerob sau dincolo (personal folosesc rutinele de antrenament ale lui Joe Friel), am observat că e mai uşor să fii masochist pe banda de alergare, pentru că îi fixezi un ritm şi pentru a evita să dau în englezisme, „atârni acolo, ţinându-te de draga viaţă”. Desigur, alergarea la bandă, nu recreează condiţiile din pădure, aşa că am mai ieşit şi pe afară, dar musai trebuie să îmi iau un ceas ce indică numărul de minute per kilometru.

Aşa că, acestea sunt motivele pentru care m-am aliniat la startul probei de duatlon de la Izvorani. Ştiam că dacă alergam cu 4 minute per kilometru (am reuşit doi kilometri pe bandă) mă băteam pentru podium, visam la un 4:30 şi până la urmă am reuşit cam 4:47 după calculele mele, pe prima parte de alergare. Ca şi de alte dăţi, am greşit cu câteva zile suprapunerea momentului „Eat lighting/Crap Thunder” (asta nu îmi pot permite să o dau tradusă) şi participarea efectivă la cursă, vorba ardeleanului, nu-i bai, mai lucrez la asta. Simt că am mers oarecum din inerţie, gestionând un început de răceală încă din ante-ziua cursei. Prin pădure a fost frumos şi chiar au fost momente în care am simţit că tot ceea sunt e … pădure, pentru că mintea mi se golise de gânduri şi parcă făceam parte din tabloul de primăvară extrem de timpurie. Mă bucur cel mai mult când se întâmplă aşa şi ăsta e unul dintre motivele foarte solide pentru care alerg sau pedalez. Mă bucur şi pentru că în al doilea segment de alergare nu m-a durut absolut nimic şi am simţit că pot să mă concentrez doar pe tehnică şi e fascinant cum am simţit că pot să îmi cresc viteza, doar încercând să alerg corect, adică să las umerii să se rotească, să ridic genunchii, să împing în pingele, să duc călcâiele către fund, să mişc coapsele cât mai de „sus” înainte şi înapoi, să îmi găsesc ritmul respiraţiei… Păcat că pe la jumătatea primei alergări m-a cuprins în premieră o ascuţită durere de ficat, atât de ascuţită încât mi-a fost teamă să nu mă opresc, iar când durerea a dispărut, m-a luat splina. Inutil de spus că a trebuit să fac loc pe trail la un şir de alergători (ca în Spania, venga, venga!) pe care nu voiam să-i încurc, dar apoi ceva minunat s-a întâmplat: durerea a dispărut, ca un pumn gigantic care mi-a dat drumul, păcat însă că nu mult mai era până în tranziţie, unde oricum aş da-o, tot un mocăit rămân. Ca să o spun pe aia dreaptă, proba de bicicletă a fost ca un one night stand, te străduieşti cât poţi de bine, simţi că poţi mai bine, dar înainte să îţi dai seama de ce se întâmplă, gata s-a sfârşit. Mai ales că a fost ultimul concurs cu KTM Myroon Prestige 29. Nu vă faceţi însă griji, sper să am mult mai multe de spus de la cursele care urmează, deja mi-am programat un weekend intens pe 26-27 martie, când vreau să leg Urban Trail XCC (sâmbăta) de Campionatul Naţional de Duatlon, (duminica) şi să mă străduiesc din nou pentru 4 minute per kilometru. Pentru că sunt doar cinci!

Material redactat de Marc Sandu.