Andrei Cățoiu despre Salzkammergut Trophy: 210 km și 7.1000m într-o singură zi

Andrei Cățoiu este unul dintre puținii pasionați pe care-l poți vedea mai tot timpul pe munte, fie cu bicicleta, fie la alergat. Anul acesta se pare că și-a luat inima-n dinți, pentru a participa la tura lunga a renumitei competiții din Austria, Salzkammergut Trophy. Proaspăt întors de acolo, ne povestește ce a însemnat să pedaleze 15 ore în continuu. Să-i dăm cuvântul.

Salzkammergut Trophy 2017, un maraton MTB din Austria despre care tind să cred că majoritatea adeptilor MTB au auzit sau poate chiar și-ar dori să il facă. Cum să încep? Cu începutul. Anul trecut am participat la aceeași cursă, traseu B, cu 119 km si 3.850m diferență de nivel pozitivă. Anul ăsta, sincer să fiu, inițial mi-am propus să fac Transalp Bike Marathon, dar m-am descurajat destul de repede din varii motive. Atunci mi-am spus: ok, dacă nu voi putea să fac Transalp Bike, trebuie să fac cea mai lungă cursă de la Salzkammergut, adica 210km cu 7.100m diferență de nivel pozitivă. Până aici, toate bune, primul și cel mai usor pas a fost să mă înscriu, apoi să mă laud la toată lumea: “uite, bă, la ce m-am inscris, ce zici?”.

Făcând o paralelă cu nivelul antrenamentului meu din aceeași perioadă a anului trecut, mi-am spus că e realizabil, dar cu puțină muncă în plus. Cu o săptămană înainte de cursă acumulasem în anul curent cam 20.000m si aproximativ 800km parcurși cu bicicleta, total insuficient dacă stau să mă gândesc la cursa la care urma să iau startul. Acum poate ar trebui să menționez și faptul că m-am apucat ceva mai serios de făcut sport (alergat si biciclit) in urmă cu aproximativ 2 ani. La acel moment am atins un prag critic de greutate și mi-am spus că trebuie să fac o schimbare la stilul meu de viață, spun stil de viață, pentru că nu a fost vorba doar de mai mult sport, ci și de renunțat la toate produsele de origine animală din alimentație.

Până atunci eram pasionat mai mult de latura gravitațională decât de cea de anduranță. Treptat au început să-mi placă turele lungi, în special cele bazate mai mult pe urcări susținute, decât cele facute pe plat, la câmpie.

Ziua dinaintea cursei

Merg să ridic kit-ul, ajung in încaperea unde se distribuiau numerele, văd zonele alocate pentru fiecare traseu mai putin pentru A. Unde naiba se distribuie kiturile pentru traseul A? După ce am înjurat cateva secunde, am descoperit că organizatorii au amenajat ceva ce semăna cu o peșteră, în care trebuia să intri pentru kiturile de la A. Ok, thumbs up, simpatică treabă. Iau kit-ul, repede la cazare și somn, pentru că orele până la start, mai precis 5 AM, erau chiar puține. În timpul ăsta tot verificam vremea, care nu se anunța deloc prietenoasă, cu sanse de ploaie între 80 si 100%. Deja îmi spuneam că nu am ce căuta pe vremea aia în cursă și că probabil o să dorm toată ziua.

Ziua cea mare

Mă trezesc la 3:06, ploua bine de tot în localitatea în care eram cazat (aproximativ 40km de locul startului). Îmi fac ritualul cu cafea & stuff, îmi iau o mână serioasă de geluri apoi plec spre locul de start. Acolo mă întalnesc cu Daniel Roșioru, care părea aproape la fel de speriat de vreme ca și mine.

De fapt, sincer să fiu am tremurat încă de când am coborât din mașină. Îmi pun rapid pantofii de MTB în picioare si repede la start. Ploua serios. Se dă startul, urmează câteva zone de plat în care nu m-am obosit să mă strecor în față pentru că mă gândeam, că am toată ziua la dispoziție să fac asta. Totul părea cât de cât ok până aici, apoi încep primele urcări mai serioase, moment în care am început să înjur și să înjur și iarași să înjur. Există mai multe categorii de oameni pe care personal nu îi suport, una din ele fiind reprezentată de acei oameni care nu pot susține o pantă serioasă pe bicicletă dar nici  pe langă ea nu vor sa meargă, preferând să dea câte un picior ca schiopul.

După vreo 10 km am scăpat de marea aglomerație, dar am dat repede de altă problemă, coborârile. Ce? Coborâri? Ori nu sună bine coborâre pe drum forestier? Nu, nu sună, mai ales atunci când plouă bine de tot, sunt 4 grade, iar eu eram imbrăcat ca pentru o tură de vară. Mâinile îmi erau deja înghețate, picioarele la fel, așa că îmi pun în cap să abandonez cât mai repede. Vine repede și următoarea urcare, îmi spun că parcă nu e chiar atât de rău dar chiar și așa, e imposibil să termin cursa în condițiile date. Se face ora 9, ploaia deja devenea mai caldă, coborarile nu mai erau atat de reci, îmi propun să mai merg, măcar să fac record personal de urcare, să urc peste 4000m. După alte câteva urcări si coborâri, vremea părea să țina din ce în ce mai mult cu mine, apare și cifra magică pe ceas, 4000m. Cam între 3600 și 4000m au fost probabil cele mai grele momente din cursă, în care simțeam groaznic fiecare pedală.

Dacă e să compar cu experiența de la alergare, aici e clar ca am atinsesem “peretele” de la maraton. În acele momente știam clar că o să abandonez, eram lipsit de putere și din ce în ce mai mult chiar și de motivație. Cu toate astea îmi propusesem să mai fac măcar 500-1000m. Timpul trecea, eu mă chinuiam din ce în ce mai mult, o pantă pe care în mod normal aș fi urcat-o cu placa mare acum o urcam cu placa mică și aproape cel mai mare pinion. Singura motivație pe care o mai aveam în cap era să ajung să străbat malul lacului Hallstadt, pentru că știam de anul trecut că e o zonă cu un peisaj aparte. Ajuns aproape de finalul porțiunii de pe malul lacului, mai aveam un mare stres în cap, știam că urmează urcarea celebrelor serpentine de la mina de sare din Hallstadt, urmate de cea mai abruptă urcare pe asfalt vazută in viața mea, aproximativ 30%.

Ajung la începutul urcării, eram destul de relaxat pentru că ultimii aproximativ 10 km au fost pe plat pe malul lacului Hallstadt. Având în vedere energia consumată până aici, știam că e aproape imposibil să duc urcarea asta fără pic de pushbike, cu toate astea îmi doream să o fac, pentru că era una din cele mai frumoase zone ale traseului. Bineînteles că au fost zone în care am ales să fac pushbike, dar până la urmă asta a însemnat odihnă și rezervă de energie pentru picioare. Trece și cea mai grea urcare din cursă, urmată de o scurtă coborâre, apoi probabil cea mai lungă urcare, pe care am digerat-o destul de greu. Aproape de sfârsitul urcării am dat de un punct de alimentare unde am găsit pliculețe cu magneziu si geluri. Deși nu aveam crampe, ci mă simțeam doar lipsit de putere, după ce am băgat gelul si pliculețul cu magneziu, m-am simțit aproape ca la începutul cursei. De aici mai aveam aproximativ 25km.

Au urmat câteva urcări și coborâri scurte pe care le-am făcut destul de energic, în comparație cu ultima sută de kilometri. Până la final a fost mai mult plat pe asfalt plus alte cateva zone de trail rapide, de care m-am bucurat din plin. Când am ajuns la indicatorul care anunța că mai sunt 1000m până la final parcă nu-mi venea să cred. Am început să cresc viteza ca un copil care se bucura și mă tot gândeam că dacă la alergare 1 km rapid înseamnă aproximativ 3-4 minute, aici ar trebui să fie cel puțin la jumătate (e clar, nu mai gândeam ca un om normal). Încep să intru în zona de gălăgie, apoi văd imediat porțile de finish. Ok, s-a terminat.

Sincer, nu-mi venea să cred că deși m-am chinuit ca o testoasă pe mai bine de jumătate din distanță, acum eram plin de energie. 15 ore și 12 minute, ăsta a fost timpul meu. Eu mă așteptam să fac aproape de 16 ore, poate chiar puțin peste (deși 16 ore era limita de timp, auzisem că se acceptă mici treceri peste). Mă intalnesc cu Daniel Roșioru, care deși terminase cu vreo jumătate de oră înaintea mea, îmi spune din prima: “băă, ce mi-ai făcut cu cursa asta”. Râdem, povestim și acum încep să apară problemele de după cursă. Ochii îmi erau roșii și abia îi mai puteam ține deschiși dat fiind faptul că am mers aproape jumătate din cursă fară ochelari din cauza ploii, iar cele câteva bătături de la picior încep să-și anunțe violent prezența.

La final, judecând la rece toată povestea asta, pot să spun că la anul aș putea fi ceva mai bine calculat la capitolul echipament pentru vreme rece și poate 2-3 geluri în plus la mine pentru distanța asta. Per total, cursa mi s-a părut mult mai ușoară decât mi-o imaginam înainte, gradul de dificultate al traseului fiind mult mai scăzut decât al unor curse celebre de la noi din țară (Geiger MTB tura lungă sau BikeXpert Alpine Challenge tura lungă). Deși sunt 210 km cu 7100m diferență de nivel, ai parte în proporție de 90-95% de drumuri forestiere, pe care nu trebuie să te lupți cu echilibrul sau să stai să îți calculezi traiectoria. Fără îndoială ca sunt hotarât să revin și la anul, asta dacă nu găsesc între timp ceva mai interesant în perioada aia.