Alexandru Avram despre cele 5 copci din barbă dar și despre Maratonul Vinului

Si de aceasta data imi revine misiunea de a scrie race-reportul de la Maratonul Vinului, un concurs pe care toti l-am asteptat cu sufletul la gura. Ca de obicei am plecat de acasa foarte entuziasmat si nerabdator sa particip la acest concurs pentru ca auzisem foarte multe lucruri pozitive si nu il puteam rata asa usor, mai ales ca trecusera cam trei saptamani de la ultima cursa si simteam nevoia de putina adrenalina.

Am ajuns in Bucuresti si primul lucru pe care l-am facut a fost sa ma intalnesc cu colegul meu, Andrei Banescu pentru a ne organiza, si pune totul la punct pentru ziua urmatoare. Cum Andrei era inca in timpul programului de lucru, mie mi-a revenit sarcina de a ridica pachetele de concurs pentru intreaga echipa.

Nu am stat prea mult pe ganduri si am plecat pe bicicleta cu GPS-ul in mana sa ridic pachetele de concurs, pentru ca nu cunosc foarte bine Bucurestiul. Pe drum norii incepeau sa se cam adune si chiar ma bucuram putin in sinea mea pentru ca se mai racorea vremea, caci caldura din capitala ma cam lesina.

Am ajuns la cortul de inscrieri si m-am apucat de completat forumalare. In mintea mea totul ar fi trebuit sa se deruleze destul de rapid, iar in circa 10 minute, trebuia sa termin. Ei bine, nu am avut norocul asta, in fata mea mai erau cateva persone si pana ce am facut rost de datele fiecaruia sa completez formularele respective au trecut aproape 30 de minute.

Nici bine nu m-am urcat pe bicicleta ca norii de care ma bucuram cu putin timp in urma au inceput sa ma ameninte cu cateva picaturi. La inceput am zis ca nu are rost sa ma opresc, erau totusi doar cativa stropi care nu omorau pe nimeni asa ca mi-am vazut de drumul meu. Trebuia sa ma intalnesc din nou cu Andrei sa las pachetele si sa iau bicicletele sa le duc la o verificare amanuntita, asa ca nu doar ploaia era unul din motivele pentru care ma grabeam.

Mai aveam doar 1 km pana sa ajung la el si ploaia incepuse serios, dar nu mai avea rost sa ma opresc, eram deja ud fleasca si cum timpul se scurgea rapid am marit putin ritmul. Dupa ce am parcurs jumatate din distanta, am intalnit pe o strada laturalnica un biciclist ce mergea linistit pe partea lui. Cum deja aveam avant am incercat sa il depasesc. Doar ca strada era destul de ingusta, iar in ecuatia mea nu am calculat si linia de tramvai veche care avea o mica buza de ciment mai sus decat strada. Nici bine nu m-am apropiat de el ca acea buza de ciment plus ploaia de afara au dat un calcul cu virgula rotilor mele. Instantaneu bicicleta a fost posedata de puterea liniilor de tramvai, iar eu nu mai aveam nici un control asupra ei. Acela a fost unul din momentele in care s-a putut observa puterea fenomenala a creierului uman.

In capul meu totul se desfasura cu incetinitorul si variantele de urgenta incepusera sa apara: prima a fost de a sari de pe bicicleta, doar ca pe jos era pavat cu piatra cubica asa ca a esuat repede. A doua a fost aceea de a ma lasa pe o parte, pe piciorul stang, dar nu aveam nevoie de julituri pe picioare inainte du cursa asa ca am fost nevoit sa trec la urmatoarea varianta, aceea de a pune mana pe jos. SA PUN MANA PE JOS ?? Ce era in capul meu? Piatra aia cubica mi-ar fi facut mana precum cascavalul pe razatoare, plus ca riscam o fractura destul de urata, asa ca nici asta nu era o varianta prea grozava.

Desi totul se intampla cu incetinitorul, nu mai aveam mult timp la dispozitie si trebuia sa fac ceva rapid. In ultimul moment al disperarii m-am decis sa fac pe cocosul. Mi-am tras repede membrele pe langa corp, am ridicat capul si m-am dus cu pieptul inainte sa infrunt pavelele. Se pare ca a fost o decizie destul de buna, m-am ridicat cu toate membrele intregi fara nici o zgarietura. Eram putin ametit dar totul era ok, nu simteam mari dureri. Mi-am adunat bicicleta de pe jos, m-am uitat in jurul meu sa vad daca rade cineva de mine, insa spre norocul meu strada era pustie asa ca am plecat mai departe. Mai aveam doar o intersectie si 500 de metri pana la destinatie. M-am urcat pe bicicleta si am pornit mai departe dar de data asta mult mai atent si uitandu-ma permanent in spate.

Dupa cativa metri parcursi, am inceput sa imi analizez usor pagubele corporale. Ce-i drept nu aveam prea multe, doar putin sange in barbie din cauza izbiturii, sau cel putin asta am crezut eu. Intr-un final am ajuns la Andrei putin terfelit, dar totusi razand de prostia pe care am facut-o. Cand m-a vazut, reactia lui nu a fost la fel de vesela ca si a mea. S-a facut instantaneu palid la fata cand s-a uitat in barbia mea. Nu era doar o simpla zgarietrura cum credeam eu si era o bucata serioasa care lipsea de acolo.

Cum eu nu vazusem inca rana cu care ma pricopsisem am luat totul in gluma refuzand sa merg la un control la spital. Initial am crezut ca Andrei doar exagereaza, pentru ca nu simteam absolut nici o durere, dar dupa ce am vazut rana si am discutat cu managerul echipei am vazut ca nu este de gluma asa ca am ajuns de urgenta la spital unde m-am ales cu cinci copci .

Nu realizam nimic din ceea ce se intamplase. Toate planurile parea cu au fost date peste cap. Eu eram cu un bandaj in barbie aproape cu cat barba lui Mos Craciun, iar toata lumea pe langa mine foarte ingrijorata. Am incercat sa calmez cat de mult am putut spiritele in jurul meu. Nu uitasem de ce am venit si nu puteam sa dezamagesc pe nimeni. No pain, no gain, vorba aia. Micul accident m-a motivat si mai tare pentru cursa.

Noaptea s-a scurs repede si instantaneu ne-am trezit cu toata echipa la Urlati ceea ce era perfect. Toti eram nerabdatori sa luam startul care a fost unul destul de in forta ce-i drept. Inca de la inceput mi-am croit loc in primul grup cu Andrei si am incercart sa mentinem ritmul cat de mult s-a putut. Eu unul eram in elementul meu pe urcare si ma simteam foarte bine, Bogdan era la el acasa si avea deja mult avans in fata noastra mai ales ca ei a plecat cu cei de la elite.

Prima tura a fost una cu un puls foarte ridicat. Nu dupa mult timp, grupuletele au inceput sa se formeze iar noi ne aflam destul de bine pozitionati. Andrei a avut un start ca de obicei nebunesc, ajungand repede in prima linie, iar eu nu la mare distanta in spatele lui. Bogdan era super motivat si alerga nebuneste dupa victorie, psihicul lui era setat pentru a nu rata podiumul.

Ca de obicei, fiecare dintre noi si-a tintit adversari : eu eram destul de in spate din acest punct de vedere si ma luptam pentru locul 5 la categorie, Andrei era ceva mai in fata luptandu-se pentru locul 2, iar Bogdan ducea razboiul in familie cu fratele sau Adrian .

Cursa a decurs intr-un ritm alert de la inceput pana la sfarsit, dar parca era prea frumos sa avem o cursa fara probleme asa ca aceastea nu au ezitat sa apara, ca de obicei. Primul la care au aparut problemele am fost eu. In prima tura, la al doilea punct de alimentare, pulsul inca nu mi se stabilizase, iar in organismul meu era totul haotic, asa ca am incercat sa mananc un gel cu gandul ca se vor schimba lucrurile, dar spre nenorocul meu organismul a respins gelul fiind nevoit sa ma opresc imediat sa beau apa. Un moment ce-i drept foarte neplacut pentru ca am pierdut pozitii importante, dar cu toate acestea m-am motivat si am reusit sa prind grupul din care faceam parte si sa imi recasting la sprintul final locul 5.

Nici Bogdan nu a scapat de probleme, fizicul i-a creeat probleme si din a doua tura au inceput sa apara crampele musculare pierzand pozitii importante, dar cu toate acestea, a reusit sa termine pe locul 4 la elite. Singurul care a scapat fara incidente neplacute a fost Andrei care reusit sa obtina un un orabil loc 2, salvand onoare echipei.

Toti suntem foarte motivati si fiecare dintre noi isi doreste sa obtina rezultate cat mai bune, dar cu toate acestea ciclismul este un sport de anduranta in care problemele neprevazute sunt la ele acasa. Este primul an pe aceasta noua scena si ne dorim cat mai mult, dar pentru asta avem nevoie de timp. De la un concurs la altul invatam mai multe lucruri si ne dam seama ce inseamna adevarata performanta si cat de greu este sa o obtii.

Material redactat de Alexandru Avram