Specialized Marathon Szilvasvarad: 107 kilometri de maraton, mult noroi și locul 1

Săptămâna trecută am aflat pe pielea mea de ce nu e bine să îți grăbești organismul să își intre în formă mai devreme decât vrea el. La întrecerea anterioară m-am ramolit după 45 de kilometri și următorii 55 de kilometri au fost de-a dreptul o minune că i-am parcurs. Așadar, cu lecția învățată, m-am întors la antrenament, dar picioarele tot zici că erau niște saci umezi de ciment, asta până cu o zi înaintea Specialized Marathon Szilvasvarad, una dintre cele mai importante competiții din Ungaria.

Pentru că deja mergeam mai bine și nu mi se mai părea că m-aș afla mereu pe o cățărare cu vânt de față, mi-au încolțit și primele speranțe de mai bine. Doar că încălzirea de dinaintea cursei nu a mers cum am plănuit și am fost nevoit să revin la resemnare. Aveam să parcurg cursa în ritmul meu, căci doar așa puteam spera să închei cei 107 kilometri cu 2.700 de metri diferență de nivel ai întrecerii de la Szilvasvarad.

La 9.45 se dă startul și primii 7 kilometri sunt o urcare pe asfalt. Lucrurile sunt calme și, chiar dacă pulsul nu îmi urcă mai sus de 170, rulez bine, aflându-mă în primul grup, care mai număra alți 4 „războinici” pe lângă mine. Din păcate, nu rulez la capacitate nici optimă, nici maximă și, cu fiecare accelerare a adversarilor la care nu pot replica, înțeleg că sunt cel mai slab din grup. Tactica își spune cuvântul și, pentru că cei din grup nu mă bagă în seamă și mereu se regrupează după atacuri, reușesc să rămân cu ei.

Departajarea vine la a doua cățărare importantă, una foarte abruptă, pe care o parcurg integral pe bicicletă, spre deosebire de companionii mei. Pinionul cel mai mare al setului meu XX1 nu e pe cât de mare ar fi trebuit, dar cumva mă descurc și țin bicicleta în mișcare, rămânând în frunte. Bucuria mea atinge cote maxime când se zărește punctul de alimentare, unde iau două bidoane, dar nu îmi pot face de cap cu ele. Cei doi rideri de la Waberer remarcă dificultatea în care se aflau restul de doi membri ai grupului și măresc ritmul, distanțându-i. Pe coborâre, unul din ei cade și ajung în postura de jumătate a duetului de frunte. Urmează o porțiune de singletrail unde păstrez distanța față de tovarășul meu de drum, lăsându-l să creadă că sunt la anaghie, ceea ce nu era complet fals. Pe coborârea de asfalt care a urmat ne-am regrupat și am început să colaborăm, doar că furtuna care s-a abătut asupra noastră și a traseului a schimbat datele problemei.

Colegul meu de cursă cade la un moment dat destul de tare pe potecile alunecoase și mă opresc să văd dacă e în regulă. Îi verific și bicicleta și îl aștept să se ridice, după care continuăm împreună. Se lovise destul de tare, dar în astfel de situații nu prea ai ce face decât să te urci înapoi pe bicicletă și să treci peste moment. Totuși, noroiul era omniprezent și acum, după 70 de kilometri de pedalat, făcea tot efortul nostru și mai dificil, așa că m-am concentrat pe a mă alimenta. Bine am făcut pentru că urma ultima urcare a zilei, pe care Zoltan a abordat-o la turație maximă.

Mă așteptam să „pocnesc” dar nu a fost cazul, deși nici să fi mers mai tare nu aș fi putut, ceea ce cred că era valabil și pentru el. Noroiul deja devenise lipicios și roțile erau de 3 ori mai late, iar eu îmi făceam griji mai ales pentru angrenaj, care poate fi nimicit de acest amestec în câteva clipe. Condițiile meteo l-au scos din joc pe Zoltan, al cărui schimbător a refuzat să mai funcționeze după o baie de nămol ca la carte, așa că m-am văzut singur pe coborârea spre final, populată de participanți la diverse categorii care au abandonat și se îndreptau spre final. După ce i-am ocolit cu dibăcie și m-am ferit de incidente cu potențial foarte distructiv, m-am putut bucura de această victorie la care nu mă așteptam.

Material scris de Wouter Cleppe. Traducere: Traian Goga