Red Bull Vampire Trails – Aventura MTB de la castel!

Nu prea des reușim să ne bucurăm de evenimente speciale, deosebite, pe care le ții minte ușor și pentru multă vreme, poate chiar pentru totdeauna. Sunt evenimentele alea care te pun la încercare cu adevărat, dar în sensul bun. Concursurile la care, vrei, nu vrei, ești solicitat la maxim, fie psihic, fie fizic, fie ambele. Red Bull Vampire Trails este unul din acele momente ale anului, când toate semnele arată că urmează o noapte pe cinste.

Red Bull Vampire Trails este un concurs de MTB XCO care are loc pe un traseu de aproximativ 4 km în jurul castelului Bran, iar faptul că Red Bull și-a pus amprenta asupra sa, nu poate însemna decât un singur lucru, că este un concurs foarte greu, din mai multe motive. Pe de o parte traseul este scurt, dar foarte intens și foarte tehnic, cu foarte puține locuri și momente unde îți poți reveni. Dacă pe urcare e normal să iasă sufletul din tine, ține cont că nici pe coborâri nu te vei relaxa, acestea fiind extrem de abrupte. Trebuie să le acorzi o foarte mare atenție, pentru a nu sfârși în bălării. Formatul de anul acesta a fost ștafetă în echipă de doi rideri.

Însă Red Bull Vampire Trails este cu adevărat un concurs greu pentru că are loc noaptea, atunci când și vampirii ies „la atac”! Nu degeaba cursa are loc la Bran, „căminul” vampirilor din întreaga lume! Iar anul acesta a fost extra greu, pentru că a plouat atât de mult, încât efectiv nu poți cuprinde cu imaginația.

În timpul concursului, cei doi cicliști din echipă, făceau schimb de ștafetă la fiecare tură sau atunci când simțeau că trebuie să ia o pauză. Fiecare era liber să-și formeze propria strategie de echipă, la categoria Mixt fiind doar câteva reguli mai stricte, ce trebuiau respectate. Acest format de concurs îți permitea nu doar să iei tu o pauză, ci și bicicleta, care avea nevoie de îngrijiri, spălare și ungere la aproape fiecare tură.

Cu un start care are loc seara, la ora 8:30, și finișul la prima oră a dimineții, Red Bull Vampire Trails este poate mai degrabă un adevărat test al stabilității tale psihice, întrucât, împreună cu partenerul sau partenera de echipă, ai de pedalat în jur de 9 ore continuu, pe acest traseu care nu oferă momente de respiro, decât dacă ai o experiență peste medie la mtb. Acesta este și motivul pentru care nu oricine poate participa la Red Bull Vampire Trails. Te poți înscrie, dar organizatorii te selectează drept „apt de concurs” doar dacă ai în spate rezultate notabile la alte câteva concursuri importante de mtb. Așadar, Red Bull Vampire Trails este într-adevăr, rezervat doar celor mai buni cicliști care, fie au o condiție fizică „beton”, fie un psihic solid, care să reziste sub presiune întreaga noapte, fie ambele.

Împreună cu Andrei Brebuleț, de la Thebikepoint.ro, am format echipa „Freerider Supersonic”, apelativul amuzat/ironic sub care obișnuiesc să particip la concursurile speciale cum este, spre exemplu și 4 Islands din Croația. Cu siguranță nu am fost „supersonici”, simpla plăcere fiind aceea de a da totul din noi, alături de „iubita” noastră bicicleta mtb și împreună cu oameni care împărtășesc aceeași pasiune.

Foarte, foarte impresionat am fost de desfășurarea de forță de la fata locului. Red Bull și-a arătat mușchii și de data asta, cu un setup fantastic al organizării. Castelul Bran s-a scăldat întreaga noapte, parcă în lumini și mai frumoase, însă traseul de concurs a fost… efectiv nu există cuvinte pentru a-l descrie.

Gândit la centimetru de NoMad Merida CST, organizatorii evenimentului, traseul a fost desenat în așa fel încât să aibă de toate, în doar cei 4 km cât avea o buclă. Startul era în curtea castelului, după care se pornea cu super-sprint pe aleile pavate din zonă, trecând milimetric prin porți și deschizături în ziduri. În câteva sute de metri se intra deja pe forestier în urcare, doar pentru ca după alți câțiva zeci să începă cu adevărat greul, urcarea abruptă, îngreunată și mai mult de noroi.

Organizatorii au făcut tot posibilul să conserve traseul, să-l facă practicabil. Imaginează-ți că i-au pus și acoperiș pe una din cele mai tehnice coborâri. Acoperiș plus mult pietriș care a atenuat o parte din noroiul omniprezent, indiferent unde priveai. Și da, efortul lor a dat roade, iar traseul a fost practicabil. Din fericire, în timpul nopții nu a mai plouat, însă degradarea potecii se vedea și se simțea de la tură la tură, iar acesta a fost motivul pentru care cursa a trebuit să fie oprită mai devreme, la 1 dimineața în loc de 5. Efectiv nu mai aveai pe unde să mergi.

După urcare, pe care o făceai pe bicicletă sau mai degrabă pe lângă, urma o porțiune plată, prin iarbă cosită, apoi prima coborâre. Aici se formase o altă zonă cu noroi, primii zeci de metri fiind mai siguri de parcurs pe fund. Dacă treceai cu bine de bucata asta, venea partea mea preferată și sigur a tuturor participanților. Urma bucata relativ plată, pe coama dealurilor, cu luminile Branului pe care le puteai distinge în vale.

Sună a clișeu, dar chiar era o atmosferă magica aici, până intrai în pădure unde iar îți sărea pulsul prin tavan. Era liniște, îți auzeai doar pulsul și bicicleta parcurgând poteca de iarbă. Era noapte, erai singur, iar drumul luminat doar de fascicolul îngust al lanternei. Cu adevărat un sentiment și experiență unică. Ok, iarăși clișeu. La toate astea se adăuga și cucuveaua pe care o auzeai din desișul pădurii, la fiecare tură.

Cel mai mult îmi plăcea când, aflându-mă pe zona de coamă, treceam pe lângă checkpoint-ul organizatorilor care stăteau la un foc pe marginea traseului. Era un sentiment foarte plăcut, să știi că nu erai singur în pustietate, dar și să simți câteva secunde, mirosul pitoresc al focului de tabără.

Puțin mai departe întâlneai a doua echipă și al 2lea foc de tabără. Era echipa de salvamont poziționată exact la intrarea în pădure, acolo unde începea coborârea tehnică.

De ce tehnică? Pai și să fi fost uscat ar fi fost destul de greu. Pantele foarte abrupte, poteca foarte îngustă, aderența mai mult decât precară, virajele în ac de păr, întunericul din jur și doar o bucată din potecă luminată. Adaugă și noroiul și totul devenea “de vis”. O tijă de șa cu „dropper”, ca la enduro, ar fi fost extrem de utilă aici.

Coborai efectiv în cap, “pe gheață”, apoi imediat trebuia să virezi. Experiența la mtb își spunea cuvântul aici. Pe lângă întoarcerile dificile, poteca era și foarte îngustă, un făgaș central, adâncit în noroi. Dacă la primele ture m-am descurcat, cu cât avansai în noapte, cu atât totul devenea mai dificil. Și terenul, dar și oboseala își spuneau cuvântul.

Așa că la una din ture am pierdut „controlul asupra volanului” și am căzut în „prăpastie”. E mult spus prăpastie, că totul avea loc într-o zonă de câțiva zeci de metri, din care m-am prăvălit vreo doi. Partea „amuzantă” a fost însă că versantul era atât de abrupt, încât nu mai reușeam să urc înapoi în potecă, bicicleta fiind desigur, în capul meu, totul având loc în beznă totală, presărata cu flashurile lanternei care se rotea cu ghidonul în toate direcțiile. Încercam cu disperare să arunc bicicleta în potecă, însă orice jumătate de metru în sus, se sfârșea cu doi alunecați la vale.

Cu greu am revenit, fiind apoi plăcut surprins că și eu și bicicleta eram întregi. Coborârea se termina cu o altă secțiune, tot în cap, plus încă un ac de păr, până când intrai în forestier și înapoi în curtea castelului.

Dar „coșmarul” cu vampiri nu se termina! Mai aveam de traversat câteva porți înguste prin zidurile castelului, plus alte poteci, tot înguste, ceva rock garden-uri, și abia atunci revedeai poarta Red Bull și mai marcai o tură. După câțiva zeci de metri intrai în zona standuri lor, unde partenerul de echipă te aștepta, pregătit să preia ștafeta sau să mai stea o tură.

Înainte de cursă mă gândeam că evenimentul în sine va fi greu, dar mai grea ar fi putut fi așteptarea la standuri. Asta pentru că în toiul nopții temperatura a scăzut la 13 grade care, deși nu pare a fi mică, odată oprit din concurs și transpirat, frigul se instala destul de repede. Și chiar asta s-a întâmplat, însă din fericire abia spre final de concurs. Pe mine m-a apucat dârdâitul la standuri, fix înainte de ultima tură la ora 1 noaptea. Până atunci reușisem să înmagazinez suficientă energie care mă ținea cald până când îmi venea rândul să-l înlocuiesc pe Andrei.

În timpul concursului am avut de suferit și din cauza anvelopelor de pe bicicletă, cam slick și total nepotrivite pentru noroiul de pe traseu. Din fericire, experiența a compensat în mare parte, reușind să cobor pe bicicletă toate pantele, chiar si alea „scary”. Atâta doar că trebuia concentrare mai mare decât în mod normal, acțiune care consuma mai multă energie decât dacă aș fi avut pe bicicletă anvelope speciale pentru de noroi. La urcări însă era push, pentru mine fiind totul ca pe gheață. Chiar și pe poteca de iarbă de pe coama dealurilor, era super alunecos, bicicleta „dansând” aproape incontrolabil în toate părțile.

Apoi mai erau și problemele tehnice care mai apăreau la bicicletă. La mine cel puțin, când am făcut două ture consecutive, transmisia s-a încărcat cu atât de mult noroi și iarbă încât lanțul nu mai stătea pe foaie. Surprinzător, vitezele încă se schimbau fără probleme. Și cu ocazia asta am mai pierdut ceva timp pe traseu. Practic cel mai bine era să schimbi ștafeta la fiecare tură, având timp 25 de minute, pentru resuscitat bicicleta, cu o spălare și ungere.

Chiar și așa însă, cu toate „problemele” astea existențiale, împreună cu Andrei am reușit să facem 11 ture și să strângem 44 km în 4 ore și 23 minute. Ne-am amuzat că nu am terminat ultimii și ne-am bucurat că avem „sponsori” care nu ne obligă să luăm podium, chiar de fiecare dată…

Ce să mai spun altceva decât că mă bucur extrem de mult că am fost acceptați să avem parte de experiența asta. Am plecat în cursă cu super optimism, mult peste 100%, în ciuda ploii și noroiului. Mi-a plăcut ideea și formatul evenimentului. E drept că noroiul a mai stricat din plăcere și pot doar să-mi imaginez cum ar fi fost traseul pe uscat, super rapid și tehnic. În plus, dacă nu ar fi plouat, concursul ar fi durat până dimineață, iar din cauza asta provocările ar fi crescut. Stresul psihic și depravarea de somn ar fi putut depăși în intensitate oboseala fizică și cine știe cum ar mai fi decurs ostilitățile atunci.

Dar sperăm că vom afla la următoarea ediție, la anul când cine știe, poate nu va mai ploua atât de mult și ne vom putea bucura cu adevărat de ce oferă traseul din jurul castelului Bran, NoMad Merida CST și Red Bull România.

Câștigătorii:

Categoria Masculin

• Locul 1 – Bogdan Duca & Ede Molnar – Dinamo BikeXpert Superbet Racing Team I – 4:17:31 / 17 ture
• Locul 2 – Lucian Logigan & Roberto Burta – CSU Scott Procycling – 4:33:27 / 17 ture
• Locul 3 – Raul Sinza & Attila Malnasi – Carcover Racing Team – 4:27:22 / 16 ture

Categoria Mixt

• Locul 1 – Suzi Hilbert & Vlad Dobre – NoMad Vlad and the Countess – 4:35:08 / 15 ture
• Locul 2 – Miruna Garbacea & Eduard Kubat – Dinamo BikeXpert Superbet Racing Team  II – 4:17:32 / 14 ture
• Locul 3 – Lupuj Noemi & Attila Madaras – Mountain Madness – 4:39:47 / 12 ture