Race report: Zillertal Bike Challenge – ziua 1

Pentru provocarea de a urca 9000 m în trei zile, m-am înscris la Zillertal Bike Challenge, un concurs în 3 etape de MTB organizat de austrieci pe valea cu același nume. Este vorba de trei etape cu aproximativ 3000 m diferență de nivel pozitivă în fiecare, cu o lungime de aproximativ 70 km, exceptând ultima etapă care are finishul sus la aproape 2800 m.

Azi 01.07, a avut loc prima etapă, cu plecare din Fugen și sosirea în Zell am Ziller. Traseul este compus practic din două urcări de aproximativ 1300-1400 m fiecare. Pentru că m-am cazat în Zell am Ziller, am început ziua cu 17 km de încălzire pe pista de biciclete de pe vale și am ajuns printre primii la start, cu o oră mai devreme. Startul s-a dat la 9 fix, nemțește.

Traseul începe direct în urcare, de la 530 m altitudine până la 1800 m. Prima jumătate este asfalt impecabil care se transformă apoi în asfalt mai sfărâmat și completat cu pietriș pentru a deveni pe final drum complet din pietriș. Dar să nu vă închipuiți că are vreo groapă: mergi pe el cu orice mașină fără probleme… Una peste alta, nimic să necesite folosirea unui MTB din punctul meu de vedere. Viteaz din fire și încrezător în mine, am început urcarea în foaie mare și am ținut-o așa până s-a terminat asfaltul, panta variind între 10 și 15%. Și porțiunea neasfaltată a continuat cu aceeași înclinație, dar am trecut pe foaie mică. Am depășit foarte mulți concurenți și nu prea am fost depășit de nimeni. Dar asta la urcare. Mă gândeam ce fain era pe aici cu cursiera de off-road…

Coborârea se desfășoară pe același fel de drum, doar că în jos e un pic mai tricky, pietrișul fiind alunecos dacă forțezi prea tare nota în viraje. Merg băieții și fetele de aici cu 80 la oră pe el în linie dreaptă, treceau pe lângă mine de îmi venea să mă dau jos. Eu nu risc nimic și mă duc cu un maxim 60. Dar șoc și groază: la un moment dat traseul folosește un drum înierbat și noroios, cu niște urme de roți prin el! Până aici a fost distracția vitejilor, toți erau adunați grămadă și treceau cu 5 la oră. Am trecut pe lângă ei fluierând. Clar, majoritatea tot ce știu e să lase frânele la vale, atât! S-a terminat oricum noroiul și m-au depășit la loc. O coborâre lungă și mega-plictisitoare, mă tot uitam pe Garmin să văd dacă mai e mult… Până la urmă s-a terminat. La mijlocul ei fusese și o mică urcare de vreo 2-3 km de asfalt cu pantă medie, de vreo 5%, nesemnificativă și plictisitoare de asemenea.

Dar nimic nu a fost mai plictisitor decât a doua urcare. Încă 1400 m urcați, pe versantul opus, prima parte tot pe asfalt iar ultima parte pe un drum mega-anost prin pădure, fără niciun fel de peisaj, nimic, același pietriș, același peisaj ce se repetă… Din combinația unui start prea puternic, a unei călduri insuportabile de la care mă ardeau tălpile îngrozitor și mai ales a drumului deloc frumos, după vreo 2000-2200 m de urcare am cedat, dar am cedat rău de tot. Psihic probabil, deși s-a reflectat într-o lipsă de putere în tot corpul. Pe pantele de 8-10% pe care înainte mergeam cu 8-9 km/h acum de-abia mai reușeam un 5-6 km/h și am ajuns să pun chiar pinionul mare. Număram efectiv sutele de metri urcați. Am făcut vreo 3 pauze de câteva secunde, nu mai puteam de durere de tălpi. Am pierdut mult timp pe bucata aia, 15-20 de minute sigur dacă nu mai mult. Ghinion, așa e sportul, tot din vina mea e că am cedat, nu m-am gestionat corect și n-am fost în stare să mă motivez.

Coborârea a început la fel de anost cu prima, aceleași drumuri plictisitoare. Pe hartă era totuși o zonă de single trail, așa că trăgeam speranța să folosesc și eu cursa aia amărâtă de 80 mm a furcii. Apropo de asta, mulți erau cu furci Lauf sau chiar cu furci fixe de carbon: alegerea perfectă! Single trail-ul anunțat a salvat cumva ziua: da, e ce trebuie, cu bolovani, pump track, podețe northshore, praguri, viraje cu contrapantă… Eram eu prea obosit să mă bucur cu adevărat de ele. Totuși, am lăsat în urmă mulți concurenți pe acolo, n-am prea văzut pe nimeni să se descurce decent, doar unii cu full de la tura scurtă (tura scurtă are același traseu dar o parte din urcări le fac cu cabina). Am ieșit apoi pe asfalt unde m-am luat după unii și i-am dat și eu un 70-80 la oră… Iar într-o curbă m-am trezit în față cu un mega autobuz galben care ocupa aproape tot drumul. Cred că am avut un înger păzitor care mi-a mutat bicicleta. Eu țin minte niște derapaje norocoase și că am trecut razant de colțul mastodontului. M-am potolit după aia și am revenit la 50-60-ul meu de confort. Surpriza a venit mai jos, unde organizatorii ne-au mai băgat pe încă un single trail, chiar mai fain decât primul, deși asta a lungit un pic traseul. A mai urmat o bucată de coborâre în viteză pe asfalt, niște bucle prin oraș și am trecut linia de sosire din Zell am Ziller în 5 ore și vreo 5 minute. Mergea un 4:45 zic eu dacă eram băiat deștept. 73 km, 2940 m urcare, aproape că aș zice că e un timp bun dacă nu vedeam că primul a scos un pic peste 3 ore!!!!!!

Concluzia zilei este că traseul este foarte plictisitor și anost, exceptând cele două bucăți de maxim 1 km fiecare de single trail. Nu înțeleg de ce s-a ales coborârea pe asfalt prin trafic dacă există în paralel poteci prin pădure. Austriecii au un mod ciudat de a înțelege noțiunea de MTB-XC, departe de nivelul pe care l-am întâlnit în Italia sau în Franța. Dar Bike Challenge-ul e acolo: diferențele de nivel sunt înfiorătoare! Pentru ele am venit, să văd dacă sunt în stare să le cuceresc. Probabil nu voi mai reveni niciodată… Auzisem că nu e tocmai un traseu de MTB dar nu mi-am închipuit că e chiar așa… Oricum, a fost prima zi, poate în următoarele va fi mai interesant. Mâine tura începe cu o urcare de aproape 2000 m dintr-o bucată iar poimâine sosirea va fi pe ghețar, la aproape 2800 m, unde se schiază! Ne auzim sper cu vești bune și zilele următoare!