Race report: Dolomiti Superbike 2018

Sunt șanse mari să nu fi auzit de Dolomiti Superbike, am auzit și eu destul de recent, dar chiar dacă nu e cel mai greu sau cel mai mare concurs de MTB, este cu siguranță unul foarte vechi: în 2018 are loc a 24-a ediție! Asta înseamnă că prima ediție a fost în 1995! Și cum arăta oare o cursă de MTB și o bicicletă în 1995? Cu siguranță mult diferit de ce vedem acum!

Nu știu dacă traseul a fost păstrat identic în toți acești 24 de ani, dar la prima ediție lungimile erau de 105 și 59 km, aproape identice cu cei 119 și 60 km de azi. Părerea mea e că modificările sunt minore și țin de schimbările inerente de infrastructură din zonă. Oricum ar fi, ce e sigur e că participarea la Dolomiti Superbike e o incursiune în istoria MTB-ului! Traseul a găzduit etape de Cupă Mondială în 2006 și 2007 iar în 2008 a primit concurenții la Campionatul Mondial, însă în ultimii 10 ani traseele de MTB au devenit mult mai tehnice iar ”vecinii de peste munte” cu al lor SellaRonda Hero au cules în ultimii 10 ani laurii.

Asta nu înseamnă că Dolomiti Superbike a fost dat uitării, în 2018 aliniindu-se doar la startul turei lungi de 119 km cu 3357 m diferență de nivel aproape 2000 de concurenți, plus un număr destul de mare și la cursa scurtă de 59 km cu 1785 m, deloc neglijabilă.

Am ”pus ochiul” pe cursa asta de vreo 2 ani, dar magia traseului vecin de la Hero pe care l-am terminat acum 3 ani m-a făcut să fiu cam necinstit și recunosc că m-am gândit de multe ori dacă nu ar fi mai bine să mă duc încă o dată la cursa din SellaRonda, care cel puțin din cifre, cu o lungime de 86 km în care se urcă 4600 m e de-a dreptul ceva fioros! Am greșit să gândesc așa și mă bucur că am ajuns în Villabassa, traseul este fermecător și am să detaliez de ce.

Prima senzație când citești niște cifre e să le iei direct așa cum sunt, iar o diferență de nivel de 3357 m pe 119 km nu e mult deloc, așa că percepția este că avem un traseu de fugă, cu pante ușoare. Cei de la GCN care în 2017 au participat cu un gravel bike la cursă nu au ajutat prea mult la această problemă de imagine. Au creat însă un trend, astfel că anul acesta am văzut câțiva cu gravel, inclusiv un GT Grade ca al meu. Gravel-uri care sunt oricum mai performante pe offroad decât un MTB din 1995…

În fine, o să vă zic întâi despre traseu, că probabil majoritatea lumii e curioasă despre acest aspect. Nu, nu e ușor cum zic cifrele, asta pentru că… există multe zone aproape plate destul de lungi. Plat la MTB? De ce nu… sunt atâția iubitori de Prima Evadare, cum ar fi un traseu să îi mulțumească pe toți? Zone lungi de fugă, una chiar de peste 20 km, intercalate între… ei bine aici vine surpriza! Între niște urcări destul de serioase… Mai mult, traseul e făcut ”așa cum trebuie” iar tot ce e greu vine la final. Iar ultimii 20-25 km sunt… crimă și pedeapsă! Ce mai, dacă nu era un traseu adevărat nu împlinea 24 de ani, nu? Deci nu, nu e ușor, doar poate pentru cei ce consideră că urcări de km întregi cu pantă constantă peste 15-16% și cu bucăți susținute chiar de 18-20% pe offroad e ceva de făcut la o bere duminică….

Evident, toate potecile și drumurile au mereu în fundal siluetele inconfundabile ale crestelor Dolomiților, o zonă de o frumusețe ce efectiv îți taie respirația ori de câte ori ai vizita-o.

În final, pentru cine mai are răbdare, iată și povestea mea…

Capitolul 1: maimuța, bluetooth-ul și Di2-ul…

Ca o maimuță proastă fascinată de șoselele incredibile ale Dolomiților, am ajuns în zonă cu 5 zile înainte dar am pus MTB-ul în fundul depozitului pensiunii și m-am dat cu cursiera la greu, cu Roxana, bifând pasurile Giau, Fedaia, Sella, Pordoi, Gardena, Campolongo, Falzarego și Valparola, cum face de altfel orice ciclist normal care ajunge în zonă. Ultima zi înainte de concurs am rezervat-o pentru odihnă, înscriere și mutarea la o cazare mai apropiată, dar și pentru ”schimbul de biciclete”… cursierele au fost pregătite de transport iar MTB-ul de concurs. A plouat până spre seară, numa bine.

După ce am luat pachetul, ne-am cazat și am tras o plimbare și o cafea în Cortina, așa să tot fi fost pe la 19 seara, am zis să dau două pedale pe MTB să văd că e totul OK, pe urcarea spre refugiul Tre Cime… Pac pac, totul bine, bag foaia mică (de fapt Di2-ul o bagă) când se agită panta, totul smooth… dar la un moment dat drumul o lasă mai moale și transmisia mea inteligentă vrea să pună foaia mare dar… stupoare – lanțul refuză să urce. Și nu e ca la aia mecanică unde mai apeși tu puțin pe manetă, aici canci, nu vrea și gata… Stop, pauză, imbusul la purtător, hai să refacem cumva limitarea schimbătorului, dar țeapă: șuruburile de limitare sunt blocate și imbusul începe să se învârtâ în gol. Mă sfătuiesc cu Roxana care venise și ea și stabilim să fugim în regim de raliu vreo 20 km la start unde era un cort tehnic, poate fac ăia vreo minune. Cobor ca nebunul la mașină și până vine Roxana care alerga am zis să intru puțin pe Bluetooth de pe telefon să văd dacă nu se poate regla ceva la schimbător. Nu se putea, da știam oricum asta… A apărut Roxana, am aruncat bicicleta pe suport și fuga la start. Am ajuns pe la ora 20… m-am urcat pe bicicletă și am tăiat-o spre centru. Țac țac țac de maneta de schimbător, dar ceva e ciudat… țac țac țac din nou… nu mișcă nimic. Afișajul e mort, schimbătoarele sunt în deces complet, nimic. Fuga înapoi la mașină, verificat cabluri, totul OK. Scot bateria de pe MTB și o bag la cursieră (care e și ea Di2 și le folosesc cu aceiași baterie) și mintea mea începe să tremure: cursiera e moartă și ea. Bateria a sucombat! Bag încărcătorul la priza de 2A din mașină, nimic, mort tot pe cursieră, mut bateria și încărcătorul pe MTB, mort la fel. A rămas varianta ”sună un prieten” – pe prietenul meu Sorin de la magazinul Spokes. Variante și variante, am băgat bateria direct în afișaj cu încărcătorul, să elimin toate componentele – nimic. Am schimbat cablul de la baterie cu cel de la schimbătorul față de la cursieră (pe care nici acum nu l-am pus înapoi) – nimic. Ultima soluție – să instalez aplicația Shimano pe laptop și să mă conectez cu încărcătorul, cică ar trebui să meargă. Bagă net de pe telefon, bagă instalare, toți erau cu berea în mână doar eu cu laptopul, cabluri și două biciclete pline de fire în parcare. Un peisaj hilar și amuzant, dar na, tirolezii nu sunt oameni prea amuzanți așa că nu râdea nimeni de mine. Oricum, niciun succes. Cum mă legam, se făcea un update la softul încărcătorului care se întrerupea, încercam din nou, făcea același lucru. De conectat nicio șansă. Am îmbrățișat așadar ideea că dimineață o tai spre casă. Evident dacă nu eram cercopitec și încercam și eu bicicleta măcar mai spre dimineață, aveam timp să închiriez una pentru concurs. Dar nu, babuinul tot babuin rămâne. Am pus bicicletele pe mașină, era trecut de 21 și eram morți de foame așa că ne-am retras la pensiune.

În parcare, înainte să fugim să căutăm disperați o pizza, am zis să mă mai leg o dată cu laptopul, fie ce-o fi. Bateria era în cursieră așa că mă leg la ea. Update de soft din nou dar văd că apare o bară, 10-20…-100%, update completed. Uau! Aleg road bike, dau connect și imi detectează tot sistemul. Ei să fiu al naibii! Smulg aproape cu dinții cablul din mufa de încărcare și mă arunc cu un ultim gest disperat pe manetele Ultegra: țac țac țac, schimbătorul merge. Jos bateria, conectare în 3 sec la MTB: displayul se aprinde! Țac țac țac – schimbătorul merge! Uau, se pare că nu ajungem chiar așa repede acasă! Dau jos bicicleta, sar pe ea disperat. Era ora 22. Încep să schimb ca disperatul să treacă pe foaie mică, apoi înapoi pe foaie mare. Nimic, nu merge. Doar că acum față de cu 3 ore înainte asta nu mai pare decât o problemă minoră, fără importanță. Și ce dacă? O să mut lanțul cu mâna, mâine e totuși ”racing day, against all odds”… Am găsit și o pizzerie pe cale să închidă. La 23 mai încercam la lanternă să fac ceva cu limitările da nicio șansă, am mai încercat și pe la 6 dimineața vreo 30 de minute degeaba. Nu conta, faptul că schimbătorul mișcă mi se părea neprețuit! La 7:30 (de fapt la 7:50 că sunt în ultimul grup) voi lua startul!

(n.b. Când mă conectasem cu telefonul, am uitat să opresc conexiunea și sistemul a rămas blocat în modul bluetooth)

Capitolul 2: Cola, prăjituri și relaxare

Că tot am dat numele ăsta de capitol, trebuie să zic că de la Dolomiti Superbike poți pleca lejer cu câteva kg în plus acasă, fără discuție!

Ajung în oraș, pregătesc toate că nu era nimic pregătit, seara anterioară fiind rezervată distrugerii șuruburilor de reglaj cu imbusul noaptea în parcare. Când să o iau spre start văd că e drumul închis, aud un pistol și văd o masă de cicliști că iau startul. Uau, e deja 7.30! Noroc că eu iau startul de-abia la 7.50. Problemele mari de dimineață: toaleta și cafeaua, încă erau nerezolvate. Spre suprinderea mea am dat de toalete unde nu era nimeni. Spre uimirea totală, fix în drum spre standurile de start, dau de unii cu espresso la 1 euro. Băi zic eu, ”the odds are changing”, așa că, în mână cu un espresso doppio, mă bag în spate de tot, la plutonul nou veniților, fix când iau startul cei de la 7.40. Apuc să dau cafeluța aia genială italiană pe gât (incredibil e că în Italia poți să intri oriunde, absolut oriunde scrie cafea și o să primești ceva senzațional, nu ai cum să dai greș cu cafeaua, toți o fac fantastică) și pac, aud pistolul nostru și încep să mă mișc. Fără prea mult entuziasm că deja știu că la atâta lume o să fie niște blocaje epice pe primii km, te miri pe unde…

Așa a și fost, greu de tot am scăpat de prima urcare mică și o scurtă coborâre, cu bucăți unde am stat pe loc și 2-3 minute… dar a urmat o șosea asfaltată lată cu o pantă ce se păstra undeva între 8-10%. Preț de câțiva km am urcat frumos, doar în foaie mare, să nu stric feng-shui-ul (de fapt să nu îmi murdăresc mânușile deja). La finalul urcării se adunaseră deja peste 900 m, în doar vreo 15 km. Super smooooothhh gândeam eu atunci, păi mai avem peste 100 km pentru restul de denivelare, probabil nu voi avea nevoie de foaia mică nicăieri în concurs. Da îmi aduc totuși aminte de niște poze cu unii ce împingeau… hmmm…. om vedea….

Sus în vârf, evident, punct de alimentare. Dau o privire în jur și ochii se blochează pe niște tăvi imense cu prăjituri cu fructe. Genul ăla de aluat pufos cu fructe prin el. Mere, vișine, prune, mai multe feluri. Și niște apfelstrudel din ăla de dai pe el 4 euro la cabană. O tavă imensă. Pfffff…. nu o să mă prea ating de geluri cursa asta. Îndes două prăjituri în gură și caut cu ochii un izotonic mai simpatic, dar uau: o masă imensă e plină cu Coca Cola rece! Așa ceva… dau pe gât vreo 3 pahare și o iau la vale. Cred că nici cu izotonicul nu o să fiu prieten orele următoare…

Coborârea era cum mă așteptam: drum cu pietricele pe unde eu îi dădeam cu 30-40 și lumea trecea fulger pe lângă mine, probabil cu un 50-60 minim, dar la mine prioritatea e mereu să ajung cu bine jos, că nu cred că am șanse să-l bat pe Alban Lakata sau pe Hector Paez. Apoi urmează o bucată care mi-a făcut o plăcere deosebită: un fals plat de vreo 20 km înapoi spre Villabassa, pe pista de biciclete cu pietriș. Aici cine avea 2x era șeful. Îi dădeam relaxat cu peste 40, la o cadență finuță așa pe la 80 rpm, amuzându-mă cum dau la motoraș ăștia cu 1x încercând să țină pasul și stropind cu transpirație în jur. Când e de plat, 2x încă e rege.

la intrare în oraș văd un punct tehnic, mai văzusem unul pe o coborâre da nu m-am oprit. De data asta am tras în lateral și i-am explicat mecanicului cum Di2-ul meu e nărăvaș și nu vrea să urce pe foaia mare. Ridicăm bicicleta, schimbăm vitezele până trecem pe foaia mică, apoi înapoi pe foaia mare: șoc și groază, lanțul urcă fără probleme. Repetăm, la fel. îi arunc mecanicului printre dinți un ”I think it fixed itself” și îi dau blană, da nu mult că dau de următorul punct de alimentare, cu aceleași prăjituri, cola și ce o mai fi avut pe acolo, că eu n-am ajuns mai departe cu privirea. Mă întâlnesc și cu un alt român prezent la cursă pe care îl recunosc după steagul de pe număr. Schimbăm două vorbe și îmi spune că stă în Italia și în liste e trecut ca italian, de aia văzusem eu că sunt singur.

Plec cu gura plină de prăjitură și cola spre capitolul următor…

Capitolul 3: Cola, prăjituri, cola, prăjituri, cola, prăjituri…

Îi dau eu așa vreo 5-6 km pe o valonată ce ține un soi de curbă de nivel, cred că vreo 10-15 minute maxim, când pac: punct de alimentare. Băi nene la-o naibii, mă uit în jur și bag pe furiș o prăjitură, chiar dacă încă nu se duse gustul de la cea dinainte. Cine știe când mai este…

Nicio problemă, că imediat încep să se adune. Începe o urcare pe o pârtie de schi destul de denivelat, foaia mică se activează imediat iar computerul nu prea mai arată sub 12-14%, apar împingătorii de profesie, apare și transpirația sub formă de șiroaie… frumos, pentru asta am venit, nu? O mai dă spre 20, mai scade numărul celor din șa… Dar na, după vreo 5-6 km se termină iar denivelarea ajunge spre 2000 m pe computer. Sus, da, ați ghicit! Punct de alimentare, prăjitură cu fructe, apfelstrudel, cola…

Au urmat vreo 5 km relaxanți de coborâre pe singletrail. Mă rog, mai puțin câteva blocaje inerente, da a fost destul de cursiv, maxim, da maxim maxim 10 minute. La vale. După care… punct de alimentare: prăjitură cu fructe, apfelstrudel, cola… Băi nene! Am trecut fără să mă uit în spate, ce e exagerat e exagerat!

Au urmat vreo 20 km de coborâre mai valonată, cu mici urcări, după care la km 85 am revenit în oraș. Mai trebuie să zic? Prăjitură cu fructe, apfelstrudel, cola…

Capitolul 3: Unde s-au ars toate prăjiturile cu fructe și cola-ul

Și așa am ajuns la 35 km de finish, cu o datorie de peste 1000 m de denivelare de executat. Iar primii 5 km sunt din nou plați pe vale…

Păi la km 90 lucrurile iau o turnură tragică: ultima mare urcare începe direct în ”stil perete” cu peste 15%, fără să-i pese cât de puțin de cele aproape 5 ore de pedalat pe care le avem toți în picioare. Da nu ne iartă deloc… o ține tot așa sau mai tare. Mie îmi place, se știe, da în jur văd doar durere și chin, oameni care împing bicicletele în ”stilul aplecat” caracteristic  senzației ”îmi bag piciorul” … O mică bucată asfaltată într-un sat dă o impresie de bine, da nu mult după aceea prima cifră a pantei de pe computer devine 2…. și stă așa puțin. O lasă rar pe la 18… Nu vreau să mă laud dar numai eu eram pe bicicletă și făceam slalom printre fețe disperate. Bine, nu știu ce părere au mușchii mei despre treaba asta, da cred că s-au obișnuit deja… Vârful a venit ca o izbăvire, chiar și pentru mine, dar computerului îi mai lipseau vreo 300 m de urcare… Eram spre km 100 da era clar că nu scăpăm așa ușor, chiar dacă suntem în vârful muntelui.

Logic, coborârea lungă în viteză a fost întreruptă brusc de o intersecție unde am virat brusc spre o altă urcare. Nu atât de dură, nu atât de lungă, în mare parte asfaltată, dar pusă în context a fost o treabă serioasă. Sus însă ne-a băgat pe un forestier în coastă care era destul de valonat, iar ultimul gât a fost atât de dur încât a necesitat foaia mică. Iată însă că suntem sus și orașul se vede la picioarele noastre, din traseu fiind rămași mai puțin de 5 km, evident cam doar în coborâre.

Și cum ziceam eu că s-a cam terminat, brusc… MTB! Da, de-ăla adevărat! După o coborâre domoală pe asfalt care părea că duce la sosire, brusc am fost direcționat pe niște single trail-uri din alea ”cum trebuie”, cu bolovani, abrupte, suficient de tehnice să mă facă să înghit în sec de câteva ori. Bine, nu atât de grele să nu le pot face, dar au pus probleme multora. Nu știu cum au trecut cu gravel bike-ul, probabil foarte încet sau cu el în spate.

Aproape jos, single trail-ul dă iar în asfaltul care, cu nici 2 km înainte de finish… urcă. Bine, nu mult, sub 100 m denivelare, da te smulge cumva din ”starea de trail” și dă omorul final mușchiuleților. Apoi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, trail-ul continuă aproape până în centrul orașului, cu doar 2-300 m de asfalt înainte de linia de sosire.

Uitasem să zic, de pe la km 60 iar nu a mai urcat lanțul pe foaia mare așa că am apelat la temuta metodă de a-l urca cu mâna. Lucru pe care l-am făcut de fix 4 ori, de fiecare dată pierzând poate 15-20 de secunde. Nu-i chiar așa de rău cum îmi imaginam…

Nu-s prea mândru de cele 7 ore și 29 de minute, cred că puteam sub 7, da după aventurile cu bicicleta efectiv nu mai eram în ”race mode”. Am avut puls maxim 151 în timp ce la alte curse ăsta e pulsul mediu. Mediu a fost sub 130. Oboseala fizică de pe șosea s-a combinat cu cea psihică pe bază de Di2. Dar cine mă cunoaște știe că deși mă bucur de un timp bun, nu pentru aia mă duc. A fost o zi minunată, un traseu surprinzător de frumos și pe final și de greu, prăjiturile au fost demențiale iar Cola a fost cum o știm deja, licoarea zeilor.

Au urmat imediat 1600 km de condus, cu o pauză într-un motel infect în Ungaria, că la 12 noaptea când am ajuns n-am mai găsit altceva. Și o mulțime de promisiuni că voi reveni. Când nu știu, dar cu siguranță va fi așa! Nu cred că aș putea trăi 2-3 ani fără să văd Dolomiții..