Primul meu maraton de MTB (Geiger)

Diana Pavlenco ne povestește despre prima ei experiență serioasă cu un maraton de Mountainbike-uri. Este vorba despre Geiger, iar majoritatea probabil deja cunosc nivelul de dificultate al acestuia. Povestea de mai jos ne descrie în amănunt, cum s-a văzut Geiger-ul prin ochii unei fete aflate în mijlocul competiției.

Am aniversat de curand un an de la primul maraton de ciclism montan – Geiger, punctul de reper, mirarea si suferinta mea. La un an dupa, stand la o masa festiva, Vlad Dinu ne spunea: “traseul de la Geiger e greu cand e vreme frumoasa, cand ploua e supravietuire”. Si a plouat.

M-am trezit deseori in noaptea de dinainte in patul strain din Sibiu ascultand ropotele de ploaie. Imi spusese si receptionerul ca o sa ploua. Mi-a dat geaca lui care-mi acoperea numai bine genunchii.  Cum eu ii veneam cam pana la piept, la ce ma asteptam? Imprimeu de camuflaj, casca si inconstienta. Nu stiam eu ce urmeaza. Aratam precum un copil care furase hainele unui soldat sa se duca si el putin pe campul de lupta. Eram gata de joaca.

Imediat dupa start a inceput imbulzeala prin noroi. Am ramas printre ultimii pentru putin confort. Fotografi si sustinatori pe margine. Un domn cu burta rade: “ia uite ce curati sunteti acum” dar asta a durat doar cativa metri. Inca de la inceputul traseului am avut de trecut un parau. Destul de mare incat sa o iei pur si simplu, tu si bicicleta ta prin apa. Din fata veneau o mama cu fiul de la traseul pentru familii. “Hai” ii spuse mama cu voiosie celui mic. Am trecut prin apa cu bicicletele alaturi in sensuri opuse. Asadar m-am udat la picioare, dar nu-mi aduc aminte sa ma fi deranjat asta.  O parte din traseu am parcurs-o cu Dan Bistriteanu. Din fericire cea de inceput, asa ca am putut folosi o parte din sfaturile lui pe parcurs. I se abureau ochelarii si in timp ce se oprea sa-i stearga imi mai spunea si mie ce pinion sa folosesc in functie de dificultatea pantei. Apoi ne-am pierdut pe traseu.

Credeam ca sunt ultima, dar m-a ajuns din urma un cuplu de biciclisti care pedala de zor. Ea cu cativa metri inaintea lui ii urla prin padure in timp ce urca la deal:

–          Ma opresc!

–          Nuuuuu.

–          Dar ce sa fac?

–          Sa bagi carbuni, vine raspunsul racnit.

Din nou singura in padure. Eram chiar ultima, iar acolo unde ar fi trebuit sa fie un punct de alimentare am mai gasit un motociclist sprijinit de motorul lui care astepta ultimul concurent cu niste prajituri de casa intinse pe o poleiala asezata pe o piatra langa un parau. Foarte bune prajiturile! Am plecat mai departe apoi.

Incepuse din nou ploaia, usor si cadentat precum gafaitul meu.  La un moment dat, ramasa singura in padure asta auzeam: gafaitul, plescaitul rotii in noroi si picaturile care loveau casca. Muzica asta ma insotea prin aburul padurii. Mi-am adus aminte cum ma indragostisem eu demult de un tip care asculta noise si cum prinsesem si eu gustul. Ce mai piesa ar fi fost asta!

Apa incepuse sa patrunda prin spatiile libere din casca si mi se scurgea pe frunte.

Eram constienta ca ar trebui sa fiu concentrata, sa-mi mentin un ritm si sa las naibii inceputurile muzicii noise in viata mea, dar pur si simplu eram atenta la toate detaliile ca intr-o calatorie in care nu vrei sa pierzi nimic din spectacol. Ba chiar ma gandeam cum ar suna primul meu text despre maraton (evident nu mai tin minte nimic). Apoi mergand eu pe carare am vazut o salamandra. Mai tarziu am aflat ca in iconografia medievala ii simbolizeaza pe cei care nu-si pierd linistea sufleteasca in mijlocul necazurilor. Daca stiam asta poate nu as fi inceput sa plang, mi s-ar fi parut un fel de semn de incurajare. Dar nu stiam si incepuse sa ma lase moralul. Nu stiu la ce kilometru ajunsesem, dar oricum si in fata si in spate mai aveam mult de mers. Am plans linistit o vreme- bineinteles in timp ce impingeam bicicleta – apoi mi-a trecut.

Dupa asta am iesit din padure si chiar cand s-o imping pe tovarasa mea de suferinta pe o panta mai abrupta mi s-a pus un carcel. Am stat si mi-am mancat batonul cu migdale. Inutil sa spun ca nu stiam eu ce-s alea bauturi izotonice pe atunci.

Am stat o vreme sa-mi treaca, apoi a aparut si motociclistul care se invartea pe langa mine plin de compasiune. “Mai poti?” Mi-am desclestat dintii sa zambesc putin si sa spun ca mai pot. Incepusem urcusul la panta cea mai abrupta din concurs – Magura. In varf se ivise un om care statea cu mainile in sold si care mi-a privit cu interes toata eforturile de a urma panta. Cand am ajuns in varf sleita de puteri, tot cu mainile in sold ma intreaba: “Mai ai apa?” “Nu”. Dupa care mi-a intors spatele si s-a pierdut in desisul padurii. Apoi eu si bicicleta mea am luat-o la vale prin noroi. Trecusera mai bine de 7 ore de cand eram pe drum. Imi tremurau picioarele. M-am intalnit cu un grup de salvamontisti care mi-au aratat o scurtatura. Le-am urmat sfatul desi asta insemna ca nu mai eram in concurs, dar macar ma indreptam spre finish.O bucata de drum am mers cu ei. Faceau un sondaj printre biciclisti daca le-ar fi utila o spalatorie mobila de biciclete la finalul unui concurs. Faceau si glume si m-am inveselit si eu. Era un semn ca revenisem intre oameni. Apoi am mai mers cativa kilometri pe sosea cu bicicleta. La finish era si omul din varful muntelui care m-a felicitat. Uite c-am ajuns la finish si fara apa!

De atunci am mai fost la 10 competitii (majoritatea de mountain biking, dar si duatlon si triatlon) si intotdeauna cand una se anunta mai grea imi spuneam cu gandul la prima – “daca m-am descurcat la Geiger…”