Maratonul Vinului – anul acesta cu noroi

Cu toate că prietenii de la BikeXpert Racing Team și-au dat toată silința să ne ofere în primăvara asta un Maratonul Vinului epic, pe traseele clasice lungi, natura are întotdeauna ultimul cuvânt de spus, iar acum a spus că nu ne face această bucurie!

Dealurile din jurul Urlațiului au un pământ foarte interesant. Cu siguranță e excelent pentru podgoriile din zonă, o descopăr aproape în fiecare seară într-un pahar, după cină. Dar când e vorba de MTB, acesta e foarte temperamental. Deși are capacitatea să se refacă extrem de repede după ploaie, la fel de repede se și strică și devine absolut impracticabil pentru câteva ore. Șansa să nimerești traseele de lângă Urlați într-o stare atât de precară încât să fie nevoie să scurtezi concursul e extrem de mică, de obicei problema a fost căldura! Dar iată că s-a întâmplat și cu o zi înante și mai ales în noaptea concursului a plouat, ploaie care practic s-a oprit total cam la o oră după ce a început cursa.

Organizatorii au luat singura decizie posibilă, să folosească traseul de rezervă de 18 km din care maxim 1 km este acoperit cu noroi dificil. Pentru că pe traseele lungi procentul acesta e mult mai mare, spre 30-40%! Normal, nu urma să fie o zi uscată și fără probleme, dar măcar era o situație din care toată lumea putea să iasă destul de ușor…

M-am aliniat la start, dezamăgit ca majoritatea lumii și de fapt ca organizatorii de turnura situației. Am decis să nu pun cauciucuri de noroi, pentru că știam că nu sunt probleme pe o lungime prea mare. Calculul meu a fost corect într-o oarecare măsură. Traseul începe cu vreo 8-9 km de urcare pietruită, ușor de parcurs pe orice vreme. Însă acum, de câteva zile, Petrom au început lucrările să introducă sub drum o nouă conductă și treburile s-au agravat. Drumul rapid ce ne urca în vârful dealului, unde în mod normal trebuia să ajungem cu bicicletele aproape curate, a avut o bucată de vreo 3-400 m cu noroi destul de lipicios și care a fost întins de mașini pe o distanță mai lungă. Astfel, am ajuns sus deja cu mici probleme ale transmisiei încărcate.

Pe coborâre am dat de iarbă și de terenul capricios care la prima tură era extrem de alunecos. Și eu și restul am căutat orice dram de aderență pe câte un petic de iarbă. Am reușit să urc micul gât de la mijlocul coborârii pe bicicletă și am ajuns în zona ”de conflict”… din primul moment mi-am dat seama că situația e critică și că mersul pe bicicletă e imposibil. Prinsesem ”cel mai prost moment” al noroiului, când nu e nici ud nici uscat și se lipește de orice. Experiența mea mi-a dictat clar să nu insist și să duc bicicleta pe sus (atenție, nu împinsă), mai ales că știam că bucata nu e lungă și urmează asfaltul. Din păcate am văzut mulți care se încăpățânau să împingă prin noroi încărcând și mai mult roțile sau chiar unii care încercau să meargă pe bicicletă, lucru care în condițiile astea se termină de obicei cu schimbător spate (sau ureche cadru) rupte.

Din asfalt mai e o mică urcare, maxim 100 m unde era evident pentru toți că bicicleta trebuie cărată, doar că pentru unii mai puțin musculoși aceasta, ce devenise un monstru de 25-30 kg, era peste puterile lor. Sus urmează un frumos drum printre vii, însă și acesta a fost alunecos și destul de tehnic, fără însă să mai adauge cantități serioase de noroi, exceptând 2-3 bălți pe care am preferat, normal, să le trec tot cu bicicleta ridicată.

Pe ultimul deal ce trebuie trecut, unde se urcă pe un soi de beton și nu sunt probleme, am aflat că vom avea de făcut doar 2 ture în loc de 3, lucru care m-a bucurat. Nu aș fi vrut să termin, dar nici nu mai aveam chef de 2 ture. Mi s-a părut la fix.

Am sprintat prin oraș spre linia de finish cu bucăți imense de noroi ce zburau din roți și mă loveau peste cap, gură, mâini sau picioare provocând usturimi destul de mari, dar am ajuns cu bicicleta aproape curată. Chiar mi s-a părut amuzant și am făcut cale întoarsă pentru încă o tură zâmbind cât se poate de sincer. Eram decis ca în tura a 2-a să nu mai forțez nota chiar deloc.

Supriza mare a fost că terenul nu m-a dezamăgit. Așa cum știam oricum că se întâmplă, la doar o oră distanță de prima tură pământul era deja suficient de uscat pentru a putea să parcurg potecile chiar în viteză. Ieșise un pic de soare și ploaia părea că s-a terminat total. Organizatorii au trasat o potecă ce ocolea o parte din zona critică, dar ultimii 100 m tot i-am parcurs. Încă acolo nu era chiar ok, mergea riscat și pe bicicletă dar mai era nevoie poate de încă o oră să se usuce bine, așa că am adoptat tot varianta prin aer.

Chiar și mica urcare prin vie mai avea puțin și se făcea practicabilă! Nu era încă, așa că am cărat bicicleta pe sus. Apoi, totul a fost absolut OK până la finish, unde am ajuns și am admirat bicicleta de ”după război”. Spre surprinderea mea, Orbea Oiz-ul s-a comportat excelent iar anvelopa Maxxis Ikon, deși nu a excelat pe noroi, a făcut o treabă onorabilă.

Îmi pare clar rău că nu am avut parte de traseul lung. Îmi pare rău și de cei ce au întâmpinat probleme tehnice. Mă bucur însă de o zi provocatoare în care mintea a fost mai importantă decât mușchiul. Am scăpat, am ajuns la finish cu bine, tot ce pot să sper e ca organizatorii să nu fie prea deprimați de situație deoarece nu au avut de ales. Și să revină anul următor cu forțe proaspete, deoarece șansele să se repete aventura sunt foarte foarte mici! Cu siguranță Maratonul Vinului 2020 va fi cum ne-am obișnuit, prin caniculă cu lumea disperată după o gură de apă rece și cu buzele pline de praf, dar cu bicicleta curată!