Cursa Dunării Călărăşene: Ploia m-a curăţat, oile m-au salvat!

Iată un „task” dificil să scriu despre o cursă la care am eşuat atât de lamentabil aşa cum a fost „Ofensiva Asfaltului” din cadrul Cursei Dunării Călărăşene, ultimul act al Road Grand Tour. E dificil şi pentru faptul că atunci când spun că sunt dezamăgit că m-am clasat pe locul şapte, sună pe undeva de parcă această poziţie sau locul zece sau locul cincizeci ar fi ceva „ruşinos” şi ştim prea bine că o poziţie în clasament înseamnă o femeie sau un bărbat, fiecare cu povestea sa, cu abilităţi specifice şi cu aşteptări la fel de specifice de la o cursă de ciclism amatori… Aşadar, sunt eu mai grozav decât aceşti oameni? Nu prea cred. Poate de acum încolo nici măcar nu o să mai reuşesc să prind primele zece locuri la curse. Ce fac? Renunţ sau accept asta şi merg mai departe la curse? Ştiu nişte oameni care ar fi mulţumiţi să ia act că pasiunea mea pentru ciclism a fost un foc de paie cu o durată de câţiva ani, şi credeţi-mă, am acumulat suficientă experienţă pentru ca să îmi dau măcar seama că în ciclism, „câţiva ani” chiar înseamnă foc de paie!

Până una alta să vedem de ce a fost dracul atât de negru pentru mine la Călăraşi. Faptele sunt următoarele: pe o ploaie torenţială şi o temperatură destul de scăzută, m-am aliniat la start. Totul era foarte ud. Mi-am păstrat ochelarii de vedere, pentru că ştiam de la ultima cursă, Eroica Road Grand Tour, o altă cursă slabă pentru mine, că în aceste condiţii cele patru faimoase rânduri de lentile mi se aburesc şi nu mai văd nimic. Am plecat în jerbe de stropi provenite de la roţile concurenţilor din faţa mea. Ochelarii se abureau şi nu din nou nu vedeam mare lucru, un rider experimentat a făcut o voltă în faţa mea, fiind la un pas să îl doboare pe altul, câteva picături de apă mi-au căzut direct pe ochi, făcându-i, cumea, să se simtă foarte uscaţi. S-au dat câteva atacuri, dintr-un reflex complicat de explicat, am mers după iniţiatorii lor, nu am fost suficient de puternic să ţin pasul, în schimb, reuşeam de minune să trag plutonul după mine. Vântul vâjăia, ploaia mă biciuia pe faţă, nu vedeam absolut nimic după spuneam, iar nasul mă ustura de parcă aş fi făcut scufundări în mare. Nu pot să spun că nu îmi plăcea situaţia şi încercam să o ţin aşa după cum spun toţi povăţuitorii din ciclism, în primii 10-15 inşi din pluton, chiar dacă (încă) nu sunt suficient de puternic pentru asta şi chiar dacă în pluton erau şi Elitele. „Basso” însuşi mi-a spus că sunt citez, prost, nu o spun cu răutate şi chiar m-am grăbit să îl aprob. I-am spus că pur şi simplu nu mă pot abţine şi am arătat înspre Crista, care tocmai ataca după care m-am dus să dau câteva pedale bezmetice în direcţia sa. Tocmai atunci s-a format trenuleţul fruntaş, Petrache-Crista-Dobre, aşa că am decis să o las mai moale şi să mă scurg discret mai prin măruntaiele plutonului, însă aici eram ca peştii în acvariu, la propriu şi la figurat şi tot lăsând-o mai moale aşa, m-am trezit că se atacă, că Filip Grigorescu trece pe lângă mine, că nu sunt în stare să-i iau roata, dar „nu-i nimic că mai vin nişte băieţi şi mă lipesc de ei”, au mai venit câţiva, e drept, dar pur şi simplu nu am reuşit să mă mai lipesc de ei. Mă uit în spate şi… panică! nu mai e nimeni în spate, şoseaua e absolut goală! Nici un suflet de ciclist rămas în urmă! Doar eu! Trebuia să se întâmple şi acest nefericit moment odată, pedalez de parcă ar veni sfârşitul lumii, grupul de rideri e în faţă, nici nu se apropie nici nu se depărtează, cam aşa m-am simţit în 1994 când am văzut lista cu picaţi la Admitere, dădusem la Info, dar am luat doar la uman-engleză, pentru a vă putea probabil încânta cu aceste povestioare.

A apărut maşina cu Alex Ciocan care îmi spunea să trag tare să-i adun pe cei rămaşi şi să ne organizăm pentru a prinde din urmă plutonul dar eram cam terminat. Până la urmă a venit la trena unui maşini juniorul Dan Mihai Cristian şi ne-am strâns într-un trenuleţ de cinci persoane – dintre care la final una era încântată că a venit la finiş cu Marc Sandu, se pare că povestioarele mi-au adus un soi de faimă pseudo-literară. Eu am tras cât am putut, „contra-timp style”, Dan la fel, am colaborat foarte bine, eu tresărind de fiecare dată când vedeam pe cineva în faţă, dar de fapt, era vorba despre concurenţii de la tandem.

A doua zi, era cât pe ce să nu mai particip la „Asaltul Insulei”, pentru a nu-mi „strica bicicleta”, care acomedează după Câmpina MTB un set de pinioane Shimano SLX şi un lanţ KMC Gold. Mă trăgea în jos faptul că anul trecut, la Ziua „B”, am plecat cu lanţ şi pinioane noi, care au trebuit să fie schimbate după cursă, făcându-mă sceptic în privinţa curselor pe noroi si trebuie să spun că niciodată nu am simţit o transmisie mai solidă aşa cum e în configuraţia de acum! Culmea, noroi pe traseu nu a fost, decât în partea de început, dar suficient de puţin cât să fie doar distractiv. Odată ieşit din pădure, m-am grupat, ca în ziua precedentă cu Dan Mihai Cristian, după noi trăgând tare şi buna mea cunoştinţă Leonard Barbu. Eram primii, dar ţineţi minte şi ce spuneam în începutul articolului… Am încercat să pedalez cât mai cu putere, motivat de ziua precedentă şi în scurt timp, traseul fiind monoton, au început glumele: „să trecem linia de finiş toţi trei de mână”, „atenţie se vede la orizont un viraj”, „uite un cocean pe jos…”. Rulam pe un dig cu un teren agricol în stânga şi pădurea în dreapta, dar, cum am pedalat prin Delta Dunării pot spune că apreciez farmecul acestor peisaje. Leonard nu voia să stea cu noi în trenuleţ, considerând acest lucru periculos din cauză unor bălţi cu noroi, într-una din ele eu reuşind să cad până la urmă. Am strigat cu patos, „aşteptaţi-mă, vă rog!”, după care am reintrat în micul tren, Barbu începând să atace pentru a condimenta atmosfera. După 2, 3 astfel de atacuri, am considerat că suntem chit pentru faptul că m-au aşteptat, devenind şi eu şi Dan mai ofensivi. Foarte amuzantă situaţia aceasta cu oamenii care trebuie să colaboreze 95% din „activitate” pentru ca să se lupte apoi să pună mâna pe premiu. Urma să căştigăm fiecare la categoria sa, dar deja intra în joc orgoliul de a fi „cuceritorul” insulei! Aşa se face că la un moment dat am făcut dreapta pe malul Dunării şi aici traseul s-a „înviorat” brusc, devenind un forestier cu viraje si denivelări, unde Barbu, în plin atac a fost blocat, incredibil, de o turmă de oi. Am început să răcnesc la animale, care s-au dat la o parte şi astfel am putut trece pe lângă Barbu, spunându-i „că tot ce mişcă în ţara asta, râul, ramul, oaia, mi-e prieten numai mie, iară ţie, duşman este”, după care am încercat să imprim ritmul pe un single trail foarte frumos, pe nisip umed, prin pădure, pe marginea unei mini-faleze. Aici din păcate mi-a intrat o creangă pe la basculă, primul gând fiind „Am rupt lanţul KMC Gold”, dar a fost suficient să mă opresc să o extrag de acolo. Cei doi juniori au luat-o înainte şi oricât de tare aş fi tras, îmi era greu să mai revin.

Aici intervine însă destinul: la un viraj, ca într-o comedie de epocă, o voluntară le strigă, da, o puteţi lua prin pădurice – trebuia ocolit un drum înnoroiat -, prin păduriea din stânga! Ei o luaseră grăbiţi prin păduricea din dreapta, netezindu-mi parcă drumul spre victorie, a fost o experienţă de-a dreptul halucinantă să nu mai văd nici o urmă de cauciuc cramponat în faţa mea! Acum, am început să înţeleg emisiuni ca „Procesul etapei” şi de ce face Ioaniţoaia rating, juniorii spun că dacă nu se rătăceau, ei erau cuceritorii insulei, eu le aduc aminte de cum m-am oprit să scot bota din cadru, Barbu e nemulţumit de prezenţa turmelor de oi şi îmi spune că m-a aşteptat să mă ridic de pe jos, eu spun că pentru asta l-am lăsat să atace, am avut toată după amiaza de duminică să dezbatem aceste lucuri la un peşte şi la o mămăligă… Râdem, glumim, dar trebuie să fac ceva să nu mai iau aşa bătaie la şosea. Am nevoie de un antrenor. Se oferă cineva?

PS: aş aprecia şi o bicicletă de contra-timp pentru naţionalele de duminică. Anunţul este cât se poate de serios.

Material editat de Marc Sandu.