Cupa Vlădeasa 2013: Ce aventură!

Wouter Cleppe este un nume, putem spune fără rezerve, cunoscut pe scena mountainbike-ului de amatori din România. Chiar dacă și-a mutat „baza” de la Sofia la Budapesta, pasiunea i-a rămas nealterată, iar cel mai recent concurs românesc la care s-a prezentat a fost Cupa Vlădeasa. Acum, destul cu introducerea, să trecem la istorisirea propriu-zisă!

Foto: Blog Elisei Miron

Ei bine, e din nou octombrie. În mod normal, însemna o vizită la Vitosha, lângă Sofia, însă acum nu mai e cazul. Cu toate acestea, nici să stau în casă posac nu e o idee bună, deci după ce am scrutat calendarul românesc și unguresc, Cupa Vlădeasa mi-a făcut cu ochiul prin cei 65 de kilometri lungime și diferența de nivel de 2.500 de metri. Am pus mâna pe telefon, l-am sunat pe Robert Dobai să-i cer o părere, el îmi zice de aventura care se așterne în față, eu imi fac deja bagajele cu direcția România.

Deci, vinerea trecută m-am urcat în mașină și 5 ore mai târziu eram la locul faptei. Nu sunt un fan al excursiilor cu mașina, mai ales dacă eu conduc, și telefonul că Robert nu mai ajunge din cauza unei răceli părea că pune capac efortului meu. M-am dus la somn având sentimente amestecate, însă dimineața vine cu o schimbare.

Culorile toamnei în Apuseni demonstrează cât de sărace pot fi cuvintele uneori, mai ales dacă încerci să descrii ce este acum acolo. Cursa se anunța crâncenă, căci la 500 de metri altitudine erau -4 grade Celsius, deci un simplu calcul estimativ te ajută să intuiești vremea de la 1.700 de metri, punctul maxim al cursei. Și, cireașa de pe tort, ghici pe cine am văzut la micul dejun! Chiar Marton Blazso, maratonistul de vârf al Ungariei, își făcuse apariția. Fiind și el este un împătimit autentic al acestui sport, lupta dintre noi se anunța interesantă, mai ales că aveam o revanșă de luat după Matra Marathon, unde nu am avut nicio șansă. Dar de această dată mă simțeam în formă.

În jur de 9.40, dintr-un sat desprins parcă din opera unui mare pictor, am debutat în trombă având înaintea noastră o urcare ce ne va duce mai sus cu 500 de metri. Frigul era greu de suportat, dar de asta mi-am dat seama mai târziu de-abia. Din fericire. Blazso intră la trenă și ritmul dictat de el face victime, rând pe rând câte un concurent fiind lăsat în urmă. Circa 15 minute mai târziu, am rămas doar noi doi, moment în care am trecut și eu la trenă știind că adversarul este puțin răcit și, prin urmare, slăbit. Track-ul a fost de vis, tipic românesc: pietros, dificil și epuizant. Așa cum îmi place, adică. Kilometri trec și ajungem la punctul de hidratare aflat chiar la poalele unei urcări cu 900 de metri diferență de nivel. Cădem de acord să ne oprim pentru realimentare.

Cățărarea m-a solicitat. Lungă, abruptă și ajungând la o altitudine mare, am mers ceva pe bicicletă, după care a trebuit să mă predau în fața unei rampe de bine peste 20%. Nu îmi displace mersul pe jos și nici alergarea, motiv pentru care am grăbit pasul și am început să iau distanță de Marton. Nu m-am uitat deloc înapoi pentru că știam că iau avans, ecart ce îmi va fi de folos odată ajuns la 1.600 de metri altitudine, unde zăpada se așternuse bine de tot și poteca era acoperită de gheață. Trebuia să fiu atent la fiecare pas căci pericolul de alunecare mă pândea la fiecare metru, dar am reușit să evit orice incident. În vârf, salvamontiștii mi-au urlat ceva, în română firește, însă din motive obiective nu am înțeles mesajul complet, ci doar o parte care cred că se referea la același pericol de alunecare.

Care pericol de alunecare devenise mai mare, căci pe versantul pe care a urmat coborârea bătea soarele și pe sub noroiul proaspăt format, un strat sănătos de gheață pândea. Drept să spun, mie mi-a plăcut, condițiile punând la contribuție veleitățile de schior sau patinator. Bine, mă gândeam și la piesele mele SRAM XX și la cât de șifonate vor ieși, dar paguba a fost minimă. După coborâre am intrat într-o pădure unde se afla o succesiune de urcări, de această dată în compania zăpezii, dar anvelopele mele Ikon au găsit tracțiune de-a lungul întregii curse.

Aflat la 1.400 de metri altitudine, acum urma partea cea mai noroioasă, drumul fiind presărate cu gropi a căror suprafață era acoperită de un strat fin de gheață care, și normal, se spărgea de cum intra roata în contact cu acesta. Nu știam cât de în spate este Marton, dar știam că nu se dă bătut prea ușor, așa că am mers la turație maximă ca să previn orice surpriză, însă fără să risc prea mult. După cum bine știi, între goana mare nu prea e compatibilă cu siguranța, dar am scăpat nevătămat, cel puțin de data asta. Ajuns într-o vale uscată, am mai avut de-a face doar cu câinii și diversele animale care îmi stăteau în cale sau se luau după mine. A mai fost și situația când era să mă opresc într-un cal înhămat la o căruță, dar, cine știe cum, m-am oprit la doar câțiva centimetri de acesta…

Obosit, dar deloc plictisit, după 3 ore și 25 de minute am încheiat cursa în prima poziție, Marton Blazso sosind 10 minute mai târziu. Fiind un adevărat gentleman, ne-am strâns mâinile după cursă și am căzut de acord că acesta este doar începutul unei rivalități atât de prietenoase! Deci, am avut parte de un weekend nebunesc și îmi pare atât de bine că am experimentat ce am experimentat… Este un sport fantastic și sper să nu mă opresc până la 70 de ani!

Material scris de către Wouter Cleppe