Comana Park Trophy 2013: God Hides in Details

Îmi doream să închei sezonul în forţă, aşa că nu am redus nici frecvenţa şi nici intensitatea antrenamentelor pentru ultima etapă din acest an a Riders Club. Deşi am împuşcat un DNF, nu pot să spun că asta a fost o tragedie pentru mine. Sunt mai degrabă surprins – dar nici asta nu ar trebui să mă mai surprindă, de cât de repede etichetează şi dramatizează o parte din colegii ciclişti, care şi ei “e oameni.” Salut avalanşa de reacţii precum “Mai du-te, Marcule, pe la biserică, mai aprinde o lumânare”, le spun celor de pe traseu care cârcotesc despre KTM-ul care “se strică” – că bicicleta e bine merci, going strong ca în prima zi, după peste douăzeci de curse şi trebuie să spun că m-am simţit la fel de jenat să dau ochii cu cunoştinţele după cursă, ca atunci când duceam acasă câte un patru în ghiozdan.

Foto: LiveView Photo

Ce s-a întâmplat: Se intră în ultimul tur din cele trei, iar traseul e superb. Coborâri rapide pe care mi-am redescoperit talentele de “extremist” (65 km/h pe ciclocomputer), urcări pieptişe, o zonă cu noroi care îţi testează abilitatea de a rămâne pe bicicletă şi o tură pe drum de camp, pe un pâmânt moale, pe care gâfâi serios şi te simţi ca şi cum ai merge cu cauciucurile dezumflate. Sunt cu motoarele reduse şi îmi spun că dacă mintea mea are timp să gândească cum îmi voi scrie articolul, cu siguranţă nu dau totul… Sunt mulţumit că am alergat primul tur după alde Basso, Filip, Streichert, dar iarăşi îmi spun că asta nu e gândire de racer serios. Gândesc prea mult şi trebuie să încetez să fac asta, măcar în timpul curselor! Aud o respiraţie puternică în urmă, întorc capul şi-l văd pe Leo Barbu (care între timp s-a despărţit de Dinamo şi e momentan free-lancer, eu l-aş vrea la KTM Cycling…) cum vine ca un TGV, pe Rock Rider-ul său, cu tija aia de şa imposibil de ridicată, de mie şaua îmi ajunge la piept! Reacţionez instantaneu, sprintez, mă apăr şi mă bucur să simt că parcă nu am făcut nici un efort! Pulsul sare din nou de 180, cursa e relansată, după ce simţeam că începeam să o lălăi… Îmi spun că Barbu are jumătate din anii mei şi că “mă va face”, apoi încerc să dau “ignore”, asta nu e o scuză! Am din nou 30 km/h pe un forestier, încerc să eficientizez fiecare rotaţie, genunchii înspre cadru, coatele lăsate… Mă apropii de coborârea cea mai rapidă, hotârât să pun la încercare nervii lui Barbu. Trec pe foaia mare, transmisia mi se blochează. Încerc să revin pe mijlocie. Nimic. Opresc. Un colţ al patinei lipseşte, iar lanţul îmi sare de pe rotiţa inferioară, nu pot să merg nici măcar la pas. Înjur şi nu reuşesc să mă decid dacă să plec în Legiunea Străină sau la mânăstire. O iau la pas uşurel, iar mai jos îl găsesc pe Leo, care făcuse snake byte…

Ce se întâmplase? Schimbasem pinioanele, lanţul şi chiar rulmenţii press-fir, după un sezon întreg. M-am zgârcit la o pereche de rotiţe de schimbător şi nici nu mi-a trecut prin cap să verfic dacă patina era strânsă corespunzător. Mai departe mi-a spus chiar Alexandru Stancu, cel care a câştigat cursa: rotiţe uzate, patină poate slăbită, mers tăricel, lanţul a sărit de pe rotiţe şi a ciobit patina. Logic. Încă o lecţie învăţată.

Trăgând linie: Faptul că am stat un tur cu riderii de la nivelul 1 şi 2, mai puţin Stancu care s-a distanţat devreme, că am reuşit să-i apropii chiar pe o câţărare abruptă – am pierdut în schimb pe căţărarea mai lungă, că am dus pulsul la noi niveluri, peste 190, mă motivează şi mă fac să caut căi prin care îmi pot îmbunătăţi performanţele. Îmi place să înnot la fel de mult ca unei pisici, dar iarna asta sunt hotărât să îmi fac abonament la piscină… Restul sunt… detalii, dar şi ele trebuie tratate cu atenţie. Şi oricum, chiar dacă participarea la Campionatele de Ciclocros Zărneşti părea compromisă weekend-ul nu se sfârşise, iar aici intră în scenă Rock Rider-ul lui Leonard Barbu! Asta e însă o altă poveste…

Material scris de către Marc Sandu