5 lucruri la cursiera clasică după care nu îmi va fi dor

Nu sunt un cursierist împătimit, mi-am cumpărat cursieră în toamna lui 2010 pentru ca să am o modalitate mai eficientă să mă antrenez pentru MTB pe lângă Bucureşti. Treaba funcţionează, dacă tot veni vorba, mulţi dintre MTB-iştii de top se antrenează mai mult pe cursieră decât pe MTB, în special cei care locuiesc la câmpie. Între timp am descoperit munţii pe cursieră şi am început să iubesc şi această bicicletă, dar numai în contextul unui Transfăgărăşan, al Transalpinei sau, mai bine, a şoselelor şerpuite ale Alpilor şi Dolomiţilor unde am avut grijă să pedalez de atunci în fiecare an.

Recent, am decis să renunţ la cursiera mea clasică, o Kona Zing de aluminiu care m-a purtat prin multe locuri şi cu care am încheiat trei curse de renume: Oetztaler Radmarathon, Maratona dles Dolomiti şi La Marmotte. Renunţ la ea pentru un GT Grade, o cursieră de generaţie nouă, cu frâne pe disc şi anvelope de 28 mm. Ce m-a îndemnat să iau această decizie? O să incerc mai jos să dau câteva motive.

5 lucruri la cursieră de care nu o să îmi fie dor:

1. Tremuratul continuu pe drumuri proaste. Cursiera clasică e de vis pe asfalt perfect, fin ca obrazul. Roţile vâjâie voioase la viteze de peste 30 sau chiar 40 km/h parcă fără efort. Dar drumurile nu sunt mereu aşa. Nu doar în România, vă garantez că am găsit drumuri în Austria, Franţa şi Italia la fel de proaste. Pe o intrare de pe drumul naţional în marea staţiune din Dolomiţi Cortina d’Ampezzo asfaltul era atât de spart încât nu puteam să merg cu mai mult de 15 km/h. Hai că nu e o problemă atât de mare dacă ai de mers 10-15 minute, dar dacă e vorba de o tură de multe ore şi drumurile proaste se întind pe zeci de km treaba devine dureroasă pentru articulaţiile braţelor. Şi chiar dacă nu ar fi, nu e enervant când o bucată din asta ne strică media frumoasă de 35 km/h pe care am ţinut-o până acolo?

2. Durerile braţelor şi degetelor de la frânare. În România sunt puţine drumuri cu coborâri atât de lungi încât să îţi amorţească mâinile pe frâne. Poate cele două Trans-uri, dar nu au nici ele bucăţi atât de lungi. Dar în Alpi poţi să te dai toată ziua în sus şi în jos iar coborârile pot depăşi 20 km. Dacă vrei să cobori în siguranţă va trebui să foloseşti mult maneta de frână, care va sta apăsată minute în şir. Lucrul acesta poate e banal pentru cei ce locuiesc acolo, dar pentru noi care nu suntem obişnuiţi este destul de dureros. Frâna pe disc necesită mult mai puţină forţă de apăsare pe manetă pentru acelaşi efect de decelerare.

3. Roţile blocate cu noroi la cea mai mică tentativă în afara asfaltului. Majoritatea cadrelor de cursieră au loc pentru cel mult o anvelopă de 25 mm. În cazul în care tura ne obligă să mergem chiar şi foarte puţin pe zone neasfaltate şi dacă e cumva şi ud pe jos, praful şi pietricelele care vor adera de cauciuc se vor bloca în cleştii de frână şi în cadru cu un zgomot scrâşnit foarte neplăcut, în caz extrem chiar blocând roata de tot. Nu poţi evita mereu astfel de zone, multe ture conţin mici bucăţi de genul acesta. Sau se poate să dăm de un drum în lucru. Cu un cadru ce acceptă roţi de 28 sau chiar 35 nu vom păţi aşa ceva.

4. Jantele scumpe care se consumă şi care trebuie curăţate după orice tură pe ploaie. Am cumpărat bicicleta cu un set aproape nou de Mavic Ksyrium SL şi am reuşit în două sezoane să uzez janta pe spate până când am făcut gaură de pe o parte pe alta. E inutil să vă spun care e paguba materială, pentru două jante sunt banii de un concediu în Alpi. Un disc de frână uzat se înlocuieşte cu mai puţin de 100 RON şi oricum ţine mult mai mult. Dacă vrei să te ţină jantele câţiva ani, trebuie să le cureţi suprafaţa de frânare după fiecare tură pe ploaie cu o piatră specială care să elimine particulele abrazive. Operaţie pentru care, după ce de-abia ai avut timp să speli bicicleta, nu prea mai ai de obicei timp şi chef.

5. Frânele care se strâmbă mereu. Nu cred că păţeşte asta toată lumea, dar cleştii de frână clasici cu o singură prindere au tendinţa să se rotească într-o parte la transport sau în alte condiţii metafizice iar sabotul începe să frece de roată, astfel că frâna trebuie îndreptată. Nu e o mare problemă, dar pe mine mă scoate din sărite. Presiunea de 8 bar care nu e totdeauna uşor de obţinut pe teren după o pană, iar dacă bagi în roţile de 23 mm mai puţin de 6 bar ai mari şanse să faci pană din nou. Liniile de tramvai şi gurile de canal care trebuie abordate cât mai perpendicular. Am pus 3 motive mici la punctul 5, care fac adunate cam cât unul serios. Cu siguranţă mai sunt şi altele ce nu îmi vin acum în minte.

5 lucruri după care o să îmi fie dor:

Nu ştiu dacă sunt atâtea. Probabil acceleraţia fulminantă pe care nu o să o mai regăsesc la roţile mai grele şi anvelopele mai late. Sau tremuratul uşor pe asfalt rugos care îţi aduce aminte că eşti călare pe o bicicletă de curse. Poate nu o să se mai audă nici vâjâitul roţilor când urci singur pe serpentine în liniştea dimineţii. Nu ştiu încă să zic exact, trebuie să mă dau mai mult cu noua bicicletă. Cu siguranţă însă îmi va fi dor de modesta mea cursieră albastră care nu m-a lăsat niciodată la nevoie, cu care m-am bucurat împreună de peisajele frumoase de pe Stelvio, Mortirollo, Gavia, Galibier, Alpe d’Huez, Glandon, Croix de Fer, Timmelsjoch, Kuhtai, Kitzbuheler Horn, Sella, Pordoi, Gardena, Giau, Valparolla şi multe alte locuri minunate. Dar am motiv să o duc acolo şi pe noua mea prietenă cu două roţi, împreună cu care mă voi bucura cu siguranţă mult mai mult de coborârea în viteză şi de berea de la finalul turei fără să îmi tremure mâna pe halbă…