Deci, va fi (re)pus pe picioare ciclismul românesc?

Am fost tentat să încep acest editorial prin a descrie scena ciclismului din România, însă o scurtă privire aruncată peste calendarul competițional 2013 relevă mai multe lucruri decât aș putea eu scoate în evidență. La fel o fac și articolele legate de competiții. Nici n-au dat ghioceii că deja mulți dintre noi știu ce fac în week-end-ul cutare din luna cutare. Acum că mișcarea ciclistă își are stabilite câteva curse de masă importante, ținta se mută către amatori și profesioniști. Așadar, cum și de către cine va fi resuscitat ciclismul românesc pentru ca să mai vedem și noi un ciclist român câștigând o cursă internațională, de care-o fi ea? Și mai ales, cine va mai pune umărul la dezvoltarea sa?

Capetele se întorc spre Federația Română de Ciclism când rostim cuvântul performanță. Prea multe despre acest for nu aș putea adăuga pentru că însăși activitatea proprie vorbește de la sine. Are și câteva merite, deși contestabile din unele puncte de vedere, și are și câteva lucruri pentru care o socoteală riguroasă se cere. Actuala conducere, în funcție încă din 1996, va avea în acest an un contracandidat serios, în persoana lui Eduard Novak. Personal, nu îl cotez pe primul campion paralimpic din istoria României cu șanse prea serioase la șefia FRC. În orice caz, lovitura de imagine aplicată va funcționa în folosul său în anii ce vor urma, dar nu văd să aibă vreun răsunet pentru alegerile din 15 martie, unde se va desemna conducerea Federației.

Acum, probabil vă întrebați de ce nu cred că Novak are șanse să câștige. Cât de mult mi-aș dori să nu am dreptate în cazul de față, după 11 ani petrecuți în ciclismul românesc, am reușit să îmi dau seama de fapt de ce acest sport nu merge înainte, ci se afundă în nisip mișcător. Sesizez o oarecare indolență din partea reprezentanților cluburilor afiliate FRC. Imaginați-vă 30 de persoane, căci atâtea cluburi de ciclism cu drept de vot sunt, blocate ca și percepție undeva prin anii 80. Multe dintre aceste persoane sunt antrenori. Nu manageri de echipă, nu altceva, ci antrenori care conduceau echipele de ciclism pe baza unui buget trasat de mai-marii clubului, cu mai mult sau mai puțin fundament. Situația actuală, cea în care este nevoie să se găsească sponsori, este una dificilă pentru mulți dintre ei, căci a merge în fața unui sponsor și a cere bani în schimbul reprezentării este o umilință greu de îndurat. Și cum întreprinderile care finanțau cluburile sportive au prins și zile mai bune, iar voință reală de a găsi sponsori este și aceasta greu de găsit, cluburile de ciclism din România o duc rău materialicește, însă și mai rău dintr-un alt motiv. Se hrănesc din amintiri. Trăiesc din virtutea inerției. Se complac într-un cerc vicios și sărac. Așteaptă să vină de sus o magică mană cerească cu scopul de a le salva. Cu regret constat că refuză schimbarea. Performanță fără finanțare nu există, iar aceasta este o realitate obiectivă. Este o realitate pe care Eduard Novak a înțeles-o, însă oare câți alții pe lângă el au făcut-o?

Pe cât de dur sună, eu sunt de părere că cluburile sportive de stat trebuie restructurare din temelii. Unele vor supraviețui, altele nu. Cei puternici răzbesc până la urmă. Și decât să fie un număr mare de cluburi modeste ca și ambiții, prefer un număr mai mic de cluburi, dar unde performanța și interesul sportivilor să fie litere de lege. Cluburile de tradiție s-au bazat în trecut și o fac și acum, deși poate mai puțin, pe finanțare de la statul român. Dinamo primește bani de la Ministerul de Interne, Steaua de la cel al Apărării ș.a.m.d. Opinia mea este că acestea trebuie trecute sub o tutelă privată. Gestionarea unei echipe sau a unui club va fi mai bine făcută de cineva care și-a investit proprii bani în respectiva structură, decât de cineva care vede doar niște cifre pe hârtie care nu îl influențează. Cam cum a făcut Eduard Novak. Mai bine, mai rău, mai contestat, mai lăudat, din nimic a făcut ceva. Și nu a făcut lucru puțin.

Aici cred eu că intră în scenă cei care vor resuscita ciclismul de performanță din România. Organizatorii de evenimente private care își fac treaba cu conștiinciozitate. Mărcile sau magazinele care susțin o echipă de ciclism de amatori. Oamenii care aleg să dea banii pe biciclete și cele trebuincioase în loc să îi spargă la mall. De ce? Pentru că toate aceste eforturi și toți acești bani sunt privați. Cei care fac eforturile și dau banii își drămuiesc resursele pentru a obține o eficiență cât mai mare. Momentan avem în marea majoritate concursuri de ciclism dedicate sportului de masă, recreațional, precum și echipe felurite, unele cu acte în regulă, altele doar cu tricouri asemănătoare. Ideea este că lucrurile evoluează. Acum 5-6 ani nu mi-aș fi imaginat că lucrurile se vor mișca înspre bine, dar spre bucuria mea, m-am înșelat.

În teoria organizării sportului, există 3 niveluri: sport recreațional, sport de amatori și sport profesionist. În acest articol am descris ce înseamnă fiecare. Acum, în România lucrurile sunt undeva între sport recreațional și sport de amatori, adică urmând parcursul firesc. Avem în special rideri de mountain bike cu ambiții tot mai puternice care se vor plictisi la un moment dat să concureze cu participanți care nu se ocupă cu normă întreagă de ciclism. Acești rideri vor dori să meargă la curse mai puternice. Unii vor face față, alții nu. Cei care vor face față probabil vor ajunge profesioniști, cel puțin atât cât înseamnă acest lucru în România. Cluburile din care ei fac parte vor ajunge să aibă un cuvânt de spus în cadrul Federației de Ciclism și de aici mai departe vor apărea premisele unei schimbări reale în ciclismul românesc. Este o problemă de timp, mentalitate și implicare. Restul vine de la sine.

Traian Goga
Redactor FreeRider.ro