Experiența Randonneurs 200

De când au apărut și la noi turele de anduranță Randonneurs am avut cu toții acces la mai multe informații privind acest tip de concurs. Evident mi-au atras atenția și am vrut să văd dacă mi se potrivesc. Până la urmă, încerc cam tot ce apare nou în domeniul velo, indiferent că-i vorba de biciclete sau concursuri.

Documentându-mă mi-am dat seama că totuși nu mă atrage subiectul Randonneurs. Evenimentele astea nu sunt practic nici concursuri nici ture ci exact ceva între. Nu se realizează un clasament pe timpi, dar nici nu ai voie să mergi în ritmul tău ca la o tură între prieteni. Așa că pentru o vreme am abandonat subiectul.

Însă odată cu noul sezon mi-am făcut calendarul pe 2017 cu concursurile și turele la care urmează să particip. Publicând un articol despre Calendarul Randonneurs România mi-am adus iar aminte de subiect și cum prima tură de 200 km nu se suprapunea cu altceva, am decis să mă încumet la așa ceva.

Însă pe măsură ce se apropia momentul și cu cât mă gândeam mai mult, cu atât avea mai mult sens o astfel de tură de anduranță. Desigur nu este pentru oricine. Chiar și cea mai mică are 200 km. Însă timpul limită acceptat de organizator este destul de mare. Asta îți permite o viteză medie chiar mică pe care, până la urmă, o poate obține aproape oricine care are un antrenament minim. Mai mult, pe măsură ce se apropia momentul startului așteptam cu nerăbdare crescândă plecarea. Mi-am dat seama că vreau să mă testez. Pedalez de o viață în toate felurile posibile, însă 200 km legați n-am mai făcut niciodată.

La start în București au fost peste 300 de cicliști programați să pornească în două grupuri separate. O mulțime de oameni având în vedere traseul mare pe care aveau să-l parcurgă și timpul lung pe care aveau să-l petreacă în șa. Totuși chiar și așa îți poți face viața mai ușoară. Te poți “lipi” de un grup care merge puțin peste ritmul tău. În felul ăsta nu doar că scoți la final un timp mai bun decât dacă ai pedala singur, dar ajungi și mult mai odihnit.

Și-am plecat!

În grupul doi de start s-a plecat cu calm și voie bună, dar viteza a crescut repede. Din păcate în grupul unu, care a plecat cu o oră mai devreme, s-au produs niște accidente chiar înainte de a se ieși din București. Strategia de parcurgere a celor 200 km nu era să îi fac singur ci să pedalez în grup alături de alți prieteni. Zis și făcut, însă grupul de care m-am lipit nu era doar „puțin” peste nivelul meu ci destul de mult. Asta e, am strâns din dinți și am tras tare. Nici nu se ieșise din București și deja se mergea constat cu peste 40.

Ok, o s-o lase mai moale mai târziu, mi-am zis. Doar n-au de gând să-i dea așa 200 km. Plus că mai facem pauze, mai o chemare a naturii, mai o cola rapidă pe margine, mai un check point. Mai ales că aveam timp limită peste 13 ore să facem traseul. Unde era graba?! Aveam la mine și aparatul foto, să ne imortalizăm în timpul turei. Ce vorbești?! Ce poze? Abia aveam timp să scot și să înfulec gelurile.

Nu frate, se trăgea tare! În regulă, păi în situația asta ar fi cazul să mă trec în „race mode” și să vad ce iese. Am spus mai sus că Randonneurs nu este concurs? Ba este! Este un concurs cu tine însuți! Este momentul când îți atingi limitele sau le depășești. Îmi place să mă evaluez în procente în timpul unui concurs. Să-mi spun spre final de tură că mai am „50% energy left”. Ei bine de data asta eram cam pe zero. La final de zi mergeam „pe vapori”. Deși situația era similară în grupul de 6 în care eram și eu, pe ultimii zeci de kilometri tot se mergea cu peste 32-35 la ora. Când se încetinea sub 29 trecea altcineva în față. Din păcate nu mă pot lăuda că am dus trena prea mult pentru că n-am făcut-o. De data asta, și pentru primul meu test Randonneurs, sunt mulțumit că am rezistat în ritmul alert impus de grup.

Provocare specială, sau probă specială, a fost și drumul în sine, asfaltul. Pe suta de kilometri de retur spre București drumul a fost foarte prost. Deja te dureau toate alea, iar acum mai erau și vibrațiile și gropile care amplificau totul. Pot spune că am avut mult noroc. Mergând în pluton la 10-15 cm de roata colegului din față, trebuie să ai încredere că știe ce face. La asta adaugi și experiența ta și ajustezi încrederea în funcție de ce se mai întâmplă în jurul tău. În felul ăsta am reușit să evit „inconștient” o mulțime de cratere în asfalt, majoritatea fiind spre marginea drumului.

Așadar un test complet, al corpului și al minții. Contează să ai mușchi, contează să ai plămâni și inimă, dar contează cel mai mult să fii pregătit psihic. De multe ori mi-a trecut prin gând „să-mi bag picioarele” și s-o las mai moale. Tot ce trebuia să fac era să aștept grupul urmăritor care nici nu era departe în spate, era sși mai numeros și care chiar mergea în ritmul meu. Ar fi fost ușor să renunț. Însă nu au renunțat nici cei care au făcut 13 sau 15 ore pe traseu. Cei care au depășit timpul limită n-au mai avut nici satisfacția includerii în clasamentul final. Și totuși nu au renunțat.

La final am reușit toți cei din acest grup un timp oficial de sub 8 ore. A fost interesant, a fost greu, a fost un concurs! 5329 Kcal arse și multe geluri energizante consumate. Aș mai face-o odată? Da, dar doar o dată pe an. Încă nu plănuiesc să devin Super Randonneur. Și da, la anul încercăm 300. Să vedem până unde merge, doar așa, de test!

Statistici:

• 303 ciclșiti la start din care 26 fete și 4 minori;
• 289 finisheri din care 22 fete și 3 minori;
• 12 abandonuri din care 2 fete și 1 minor;
• 2 fete au terminat traseul în afara timpului limită;
• 1 persoană cu diazobilități, care a și obținut brevetul;
• 4 străini din: Franța, SUA, Olanda, Moldova.