Plimbare până la Zimbrăria Neagra din Bucșani

Anul trecut aflasem că la doi pași de București există, neștiută de multă lume, cea mai mare zimbrărie din țară. Aceasta se găsește într-o pădure, Neagra-Bucșani, undeva la sud-vest de Ploiești. Cum soarele de primăvară mă îmbia să scot bicicleta din casă, m-am gândit să dau o tură prin pădurea cu pricina. Am pus bicicletele pe mașină și am plecat împreună cu soția, în direcția nord, pe DN 1A, către Mogoșoaia. Drumul nu e de o calitate deosebită, dar nici nu rupi mașina pe el. La Postârnacu ieșim din național către stânga, spre Frasinu. După câțiva kilometri, la Gheboaia, parcăm lângă școală și ne echipam.

Primii kilometri sunt pe asfalt, prilej să mă reobișnuiesc cu SPD-urile la care am renunțat pentru un an, după o căzătură mai nasoală. Am schimbat marca, de la Crank Brothers la XTR, și deocamdată sunt foarte încântat de cum se comportă, în special de decuplarea pedalei, cu care avusesem atâtea probleme în trecut. Spre Ratoia asfaltul e ceva mai deteriorat, cu mașina ar fi trebuit mers cu grijă, sunt destule cratere, însă pe mountain bike-uri n-avem grija lor. Termometrul arată 23 de grade la soare, vântul adie ușor din stânga față, iar la orizont se zăresc crestele încă albe ale munților.

În Ratoaia cotim dreapta și curând asfaltul se termină cu un forestier de foarte bună calitate, pietruit și fără șleauri. La marginea pădurii, un stejar bătrân ne umbrește pentru câteva minute. Între timp apar o mulțime de motociclete. Apucăm să schimbăm câteva vorbe cu băieții și aflăm ca e noroi berechet în pădure. Nu-i bai, venisem deja împăcați cu gândul acesta, iar dacă răzbiseră cu motoarele lor, nu putea să fie așa de grav.

Și într-adevăr e nesperat de bine, se cunoaște că în trecut s-a băgat serios piatră în structura drumului. Bălți întinse sunt însă de-o parte și de alta. Iarba, de un verde crud, e presărată din loc în loc cu floricele de primăvara. Rar ne intersectăm cu câte-o mașină venită tot în vizită la Rezervație. Nici vorbă de noroiul ăla imposibil de care pomeneau motocicliștii. O urcare un pic mai accentuată nu pune probleme nici măcar soției, care e mai începătoare în ale mountain bike-ului.

După aproximativ 16 kilometri de la plecare sosim la poarta zimbrăriei. Un anunț în geam ne informează ca taxa de vizitare e de 4 lei pentru adulți și de 2 lei pentru copii. Căutăm pe cineva să plătim biletul, dar nu e nimeni. Intrăm pe o poartă deschisă și zărim un zimbru ce se odihnea într-un țarc, la doar 3-4 metri de gard. Asta e îmbucurător, căci în restul rezervațiilor am zărit zimbri doar de la mare distanță. Facem poze și între timp apare și îngrijitorul, care condusese un grup mai mare de vizitatori. Copii au în mână câte un porumb pe care-l întind prin gard către zimbru. Acesta se ridică agale și vine să-și revendice premiul. Are un mod ciudat de a mânca, luând în gură un porumb întreg și apoi mestecându-l îndelung.

Am și eu pregătit ceva cu care sper să-l momesc, un măr mare și roșu, de genul două la kil. Însă ori nu prea știa zimbrul ce e acela măr, ori îi miroseau prea tare E-urile din el, cert e că nu-l interesa deloc și l-a mâncat mai mult în silă, dupa ce a terminat toți porumbii.

Am ajuns apoi la foișorul de observație, de unde am putut vedea, de data acesta de la distanță mai mare, încă vreo 10 zimbri. Ne-am dat seama că cel pe care-l hrănisem era un mascul destul de tânăr și mult mai mic decât ceilalți. Doi dintre ei s-au luptat energic pe toată perioada cât am stat acolo.
Am savurat un sandwich și o doză de bere și ne-am luat la revedere de la zimbri. Pentru cine dorește să ajungă cu automobilul, drumul prin pădure nu pune probleme, doar că va trebui poposit la spălătorie după încheierea excursiei. Până aici am avut informații clare despre drum, știam că e accesibil, dar de aici incolo e doar un traseu schițat de mine peste poza de satelit. La cum au arătat forestierele ce s-au desprins până acum din drumul principal, ne temem să fie și calea noastră asemeni lor, căci vom fi nevoiți să ne întoarcem. Din fericire, drumul se menține bun, în ciuda bălților tot mai mari ce se întind printre copaci și din când în când ne taie calea formând mici pârâiașe ce curg undeva la vale.

Drumul continuă în aceeași alternanță de porțiuni uscate și porțiuni inundate și e la fel de bun ca la început. Fundul bălților e pietruit, asemeni forestierelor de munte, așa încât atunci când se iese din ele, cauciucurile sunt curate, curate. Deja nu mai frânez ci accelerez, mă distrez împroșcând cu stropi cât mai înalt. E foarte multă apă în pădure, câteodata adevărate lăculețe se formează printre copaci. Mie clar mi s-a părut mai frumos peisajul decât în Pădurea Letea și cred că e singurul traseu făcut până acum de mine care e mai interesant și plăcut de parcurs acum, când este atâta apă în jur.

Îmi place tot mai mult acest traseu, e de departe cel mai frumos din ce se poate găsi în apropierea Bucureștiului. Poate fi parcurs fie cum am mers noi, la pas, cu poze și filmări prin bălți, fie ca un traseu de antrenament mtb foarte rapid. Singurul loc unde am coborât de pe biciclete a fost o porțiune de aproximativ 40-50 de metri, pe fundul unei văi, unde se tăiaseră arbori și erau niște șleauri cam noroioase. Dar și acolo cred că se putea merge în șa, cu o înnoroire adevărată.

Spre final dăm de „regina bălților”, cu același sol pietros și neted sub apă. Nu mă mai săturam traversând-o dintr-un capăt în celălalt. După o coborâre de câteva sute de metri lungime, cea mai faină, ieșim din pădure la doi kilometri de locul unde am lăsat mașina.

Cățelul pe care l-am întâlnit e încă lânga noi, după vreo 14 kilometri de mers. Trebuie să-l răsplătim cumva pentru companie și îi cumpăr vreo 500g de salam din primul magazin sătesc. Deși e o cantitate măricică, nu cred că a durat mai mult de 10 secunde să dispară. Reușim să ne despărțim ușor de prietenul de drum atunci când acesta întâlnește un alt cățel și rămân împreuna.

Bicicleta arată excelent după kilometrii străbătuți prin pădurea inundată. Recomand parcurgerea traseului în această perioadă, sigur e mai interesant și amuzant de mers decât dacă ar fi fost totul uscat. Și spun asta în condițiile în care în mod obișnuit eu prefer să ocolesc bălțile, chiar să le traversez pe lângă bicicletă, însă acum chiar m-a bucurat experiența.

Material scris de Vlad Goncear și care poate fi găsit pe blogul personal