Riders Club – Ziua B prin ochii lui Dan, de la Jet Power Team

Dan, de la Jet Power Team, ne trimite un race report al cursei de sâmbătă, Riders Club – Ziua B. Cum o opinie în plus nu strică niciodată, îi voi da cuvântul în cele ce urmează:

Dupa primele 2 concursuri de anul asta pe ploaie ma gandeam ca poate o sa avem un pic de noroc. Ei bine, nu a fost asa. Ziua B din Padurea Cernica nu a fost doar Ziua Bucuriei, ci a fost Ziua Baltilor, Ziua Broastelor si poate un pic si Ziua Bosumflatilor, pentru ca am vazut multi oameni suparati dupa acest concurs, cu mai multa sau mai putina dreptate.

Dar sa revenim la concursul de azi. Dupa concursul de la Garboavele, care chiar daca nu a fost un succes, mi-a dat raspuns la intrebarea daca sunt sau nu pregatit de sezon, am mai avut saptamana asta 3 sesiuni de „antrenament”: Ore la sala marti si joi si o iesire in Tineretului cu Andrei miercuri.

Miercuri, pe teren, m-am simtit extraordinar de bine si am facut tot traseul pe foaia mare, cu exceptia urcarii de la lac, unde nu prea ai sanse. Parca simteam eu ca va trebui sa ma obisnuiesc cu foaia mare.

Asadar aseara, in timp ce imi pregateam pachetul cu haine curate si uscate pentru dupa concurs, ii spuneam Laviniei ca ma simt foarte bine, in forma si ca as vrea sa fac un concurs bun. I-am zis ca vreau sa termin in primii 30 traseul mediu. Erau inscrisi vreo 950 de oameni deci era o misiune foarte grea, chiar daca eram sigur ca ploaia o sa sperie o parte dintre ei. Chiar daca eu imi doream un top 10, am zis primii 30 ca sa nu creez asteptari prea mari si nici dezamagirea sa nu fie mare in caz ca nu imi iesea. Ca sa spulber suspansul, mi-a iesit! Cum nu se putea mai bine!

Si uite-asa se face dimineata, urc bicla pe masina, si pornesc spre Pantelimon impreuna cu Monica. Monica ar trebui sa fie exemplul perfect pentru toti comentatorii de azi: s-a urcat prima oara pe bicla dupa 15 ani acum 2 saptamani la o plimbare organizata de mine prin padurea Baneasa, acum 2 zile si-a cumparat bicicleta si azi a terminat cei aproape 30 de km cu zambetul (si noroiul) pe buze, fara sa se planga, mandra de primul ei triatlon 🙂 Chiar daca concursul a fost doar de bicicleta, ea l-a combinat cu mers si alergat pe langa bicicleta si inot prin balti si noroaie. Bravo Monica, ne bucuram ca virusul s-a luat si la tine!

Ajungem la start, cu greu ne facem curaj sa ne echipam. Impreuna cu Cristi facem strategia de traseu: singurul lucru cu care ne punem de acord e sa nu ne luam gecile de ploaie cu noi. Asta a fost strategia noastra. Ma asez cuminte la start in prima linie, pentru ca stiu din experienta ca pe un drum plin de noroi daca nu esti printre primii o sa fie de cateva ori mai dificil sa inaintezi. Ne incalzim (fara bicla) si asteptam numaratoarea inversa care vine imediat.

Accelerez si ajung imediat in fata asa ca nu-mi ramane de facut decat sa ii dau bice. Nici nu traversam bine DN-ul ca intram in noroaie. Nu parasisem drumul asfaltat asa ca eram tare curat. Ma pastram pentru ce urma sa vina caci stiam ce va fi. Si noroaiele nu s-au lasat asteptate deloc! Tin tare, dar am totusi timp sa zambesc frumos la poze.

Revenind insa la cursa, incerc sa imi fac loc printre noroaie, case in camp, caini si gunoaie, printr-un camp care urma sa ne duca in padure. Ma ajung 2 concurenti din spate. Unul incearca sa ma depaseasca, nu fortez, il las sa se duca. Mai e mult pana departe. Ma mentin la 10 metri in spatele lui si nu il las sa se distanteze. Un pic mai departe aleg o trasa cam proasta si sunt depasit si de cel de-al doilea concurent. Tot ce trebuie sa fac e sa nu ii scap din ochi. dar e abia km 5, deci se pot intampla multe. Mergem in formula asta vreo 2 km cand ne iese in cale prima balta mare. Primul o ia pe langa bicla, prin ea, al doilea incearca sa mearga pe malul parca inexistent. Eu accelerez si o iau prin miloc. Mi-au intrat rotile pana pe la butuci.

Ma tin de roata colegului si il prind pe picior gresit, el se da jos sa iasa din noroi, eu ma dau un pic pe margine si trec in fata. Pai daca e bal, bal sa fie. De aici nu mai am niciun contact cu ei, decat fugitiv cand mai intorc privirea in spate din cand in cand, desi nu ar trebui sa fac asta. Traseul e atat de imprevizibil, incat si o fractiune de secunda de neatentie e suficienta sa te faca sa te aduni din balti.

Turez motoarele si ii dau in urma baiatului cu motorul care ne deschide drumul. E bine ca aud zgomotul si stiu ca sunt pe drumul cel bun, dar mirosul ala de esapament ma omoara. Sunt nevoit sa o las mai moale sa il las sa se departeze ca sa pot respira. Doar ca la fiecare cotitura el ma asteapta, sa fie sigur ca nu intram prin boschetii gresiti.

Punctele de control trec unul dupa altul, nimeni nu stie la ce km esti, chiar daca sunt organizatori. S-a schimbat traseul, deci e de inteles ca nu stiu cat mai e pana la final, dar chiar si daca nu s-ar fi modificat, tot nu ar fi stiut.

Ce ma deranjeaza pe mine e altceva. Cei din punctele de control stau cu fata la tine, e logic. Si cand te apropii de ei, iti spun pe unde sa o iei. Doar ca iti pe unde sa o iei, folosind ca sistem de referinta corpul lor. Exemplu: iti spun sa faci stanga, doar ca tu vii din fata lor si stanga lor e pentru tine dreapta. Slava domnului ca e noroi (am ajuns sa o zic si p-asta) si se merge usor, ca la 30-35km/h, nu cred ca ar fi placut sa iti stanga si tu de fapt sa fie nevoie sa faci dreapta.

Revenim la concurs, observ ca din loc in loc sunt drumuri paralele (facute probabil de çei care „curata” padurea) pe unde nu e noroi. Cred ca aici puteau lucra un pic organizatorii, sa te treaca prin alveolele alea. Doar ca sunt crengile destul de jos si dupa ce imi iau cateva crengi in cap, ma potolesc. De fapt s-au si terminat bucatile cu drumuri paralele. Viteza pe ele era cam cu 5km/h mai mare, deci super treaba. Asta e, oricum nu imi placeau ca ma udam foarte tare pe maneci. Pacat ca le-am vazut atat de tarziu. Poate ar fi fost mult mai usor daca o luam pe ele de la inceput, fiind la 1-2 metri de drumul plin de namol.
in filmul de mai jos, 3-4 minute puteti vedea secventa cu singurul drum pe care am apucat sa intru si diferenta fata de drumul pe care era marcat traseul:

Din spate aud uralele din punctele de alimentare cand trec cei de pe locurile 2 si 3. Nu sunt mult in spate, am maxim 1 minut in fata lor. Dar pe un traseu ca asta, 1 minut poate insemna o derapare necontrolata, cu finalizare in noroi, deci incerc sa imi pastrez echilibrul.

Observ ca numarul deja se tine doar intr-o ureche. Au fost gaurile date prea in exterior si combinatia noroi + ploaie + zdruncinaturi nu a fost prea buna. Asa ca ma rog sa nu se rupa de tot si pare ca se tine bine, sprijinit pe caburile de la frana spate.

Ajung la un sant destul de mare, insa ma incapatanez sa nu ma dau jos de pe bicicleta si incerc sa il trec. Nicio sansa, asa ca ma sprijin un pic cu fondul pe un mal, moment in care observ ca la 2 metri in spate m-a ajuns colegul de pe locul 2. E momentul sa predau stafeta si il las sa ma depaseasca. Il las pe el sa dicteze ritmul, in speranta ca o sa se consume mai tare si eu o sa ma odihnesc. Viteza scade de pe la 17 la 15 si decid sa ma odihnesc. Uitandu-ma inapoi, cred a fost o mare prostie. Trebuia sa il las un pic, dupa care sa il atac si sa il demoralizez. Dar atunci mi s-a parut ideal sa-l las pe el in fata.

Ca ziceam la inceput de foaia mare. Ei bine, primii 20 de km nu a fost nevoie sa cobor pe foaia mica (am sistem de transmisie cu 2 foi si 10 pinioane) si apoi cand am avut nevoie sa „ajung”la ea nu am mai reusit. Motivul: un bulgare de pamant si iarba antrenat de lant era acum in locul schimbatorului. Nicio sansa de clintire. Lasa ca merge imi zic si ma fac ca nu bag de seama.

Doar ca la iesirea din padure si intrarea pe unul din ultimele drumuri forestiere era un deal de urcat. Colegul schimba si se duce prin stanga, eu fortez si o iau prin dreapta, pe malul mai abrupt, dar reusesc sa ma mentin in sa, chiar daca pierd vreo 5-10 metri fata de el. Apoi fac alta alegere nefericita si aleg o trecere printr copaci, pe niste radacini si printre niste crengi care ma fac sa mai pierd cativa metri. Si ajungem din nou in traseul pe care am plecat la drum. Singura diferenta era ca acum deja trecusera cateva sute de oameni pe acolo si numai drum nu se mai putea numi.

Simt ca nu mai am putere sa il ajung, deja e la 50 de metri in fata mea. Trag din rasputeri sa ma mentin in spatele lui, sa il am in raza vizuala, dar nu reusesc. S-a terminat benzina din pacate. Nu am oprit la niciun punct de alimentare, am baut vreo 300 de ml de apa si nu am mancat nimic.
Si se simte. Poate ca aici un gel ar fi facut minuni, dar cum nu folosesc exploziile de energie ambalate in plic, ma gandesc doar la usa frigiderului de acasa cu vreo 4-5 geluri primite pe la diverse concursuri. Da, chiar as fi mancat unul acum. Ma consolez cu ideea ca locul 1 e pierdut. O ultima bucatica de noroi si nu ma simt prea bine, asa ca o iau pentru urmatorii 50 de metri pe langa bicla, incercand sa imi revin si sa scap de noroi.

Ies din padure si observ ca nu mai am numar. Era fix ce imi lipsea. Cum ar fi sa fiu descalificat dupa atata chin pentru simplul fapt ca in ultimii 2 km, in timp ce ma luptam pentru locul 1, am pierdut numarul de concurs.

Acum tot ce trebuie sa fac este sa sper ca ma vor crede pe cuvant si sa raman pe locul 2. Deja se vede finishul, merg in camp deschis si pot sa imi arunc ochii in spate. Nu se vede nimeni.

Trec prin poarta de final, ma asigur ca arbitrii mi-au notat timpul, il felicit pe castigator si ma indrept catre masina. Am marea supriza sa fiu asteptat de Anca si Georgiana care imi promisesera ca vin sa-mi faca galerie si sa alerge prin zona, dar la ce vreme a fost, nu credeam ca or sa mai vina. Le multumesc pentru efort si pentru poza si sper sa le prinda si pe ele virusul.

Am norocul (marele noroc) ca am ajuns primul la standul de spalat bicle, asa ca in 2 minute e gata si merg sa ma schimb. In 15 minute sunt ca nou, uscat, curat (in aparenta) si incepe asteptarea pentru festivitatea de premiere.

Lavinia se hotaraste sa lase invatatul (desi ulterior a recunoscut ca desi a stat acasa nu s-a atins de nicio carte ci s-a ocupat de niste delicii culinare pe care le-am devorat cu drag la intoarcere) si se hotaraste sa vina sa prinda festivitatea de premiere. Apoi incep sa apara si ceilalti eroi. Intai Cristi, apoi Marcian, Mihai, Monica si intr-un final Bogdan care a avut probleme serioase cu bicicleta – i s-au blocat placutele prin etrier si la finish a ajuns cu etrierul innodat in jurul seii.

Rezultate:

Traseu Standard (28 de km) – Eu (Dan) Locul 1 categorie, Locul 1 clasament nivel, Locul 2 clasament general traseu standard
Cristi Locul 10 categorie, Locul 24 clasament nivel
Traseu Epic (50 de km) Mihai – Locul 4 categorie si clasament pe nivel
Bogdan – Locul 13 categorie si clasament pe nivel

In ceea ce priveste concursul, sunt multe de zis si o sa incerc sa fiu obiectiv (poate citeste cineva si o ia ca pe un feedback constructiv:

– Nu cred ca amanarea concursului ar fi fost o solutie, pentru ca nu stiu cand va fi uscat traseul ala si nici nu era certitudinea ca la data urmatoare nu ar fi fost aceeasi vreme;

– Voluntarii care au fost pe traseu nu au nicio treaba cu un concurs de MTB si doar cu inima si daruirea nu poti face treaba; Mai degraba platesti cu 50 de lei 20 de oameni si cu efort minim te asiguri ca oamenii care sunt in punctele principale din traseu te pot ajuta in organizare si nu te vor incurca;

– Razvan Juganaru cred ca a fost pus intre ciocan si nicovala, intre dorinta de a tine evenimentul si vremea neplacuta; poate daca ar fi fost mult mai clar in ceea ce priveste conditiile de pe traseu, lumea nu ar mai fi fost atat de nemultumita. Sunt convins ca si el s-a lovit in concursuri de vreme nefavorabila si organizare nu tocmai potrivita astfel incat sa incerce sa evite situatii de genul.

– Traseul a fost foarte greu, chiar si ptr mine, in conditiile in care am mers primul pe el. Dar traseul era 100% cicliabil, la inceputul cursei. Nu vreau sa ma gandesc cum a fost dupa ce au trecut primii 100 de oameni. Nu vreau sa fie considerata lauda, dar in ultima iarna am mers minim de 2 ori pe saptamana la cycling indoor si deja am vreo 3-400 de km de pedalat afara pe anul acesta, deci nu cred ca pot fi considerat un etalon.

– Erau portiuni perfect ciclabile care mergeau paralel cu drumul marcat, insa nu au fost folosite; Aici nu stiu daca nu cumva nu au avut suficient timp sa le verifice sau pur si simplu nu le-au luat in calcul.

– Noua modalitate de impartire pe multe categorii, cu zeci de podiumuri si premii mai mult decat modice, mi se pare o prostie. De aici si multi oameni care s-au inscris la traseul lung fara sa stie in ce se baga. Consider ca 3 trasee de dificultate diferita, Nivelul 1 si 2 pe cel mai lung, nivelul 3 pe cel mediu si nivelul 4 pe cel scurt, cu categorii de varsta pe fiecare nivel, e cea mai buna modalitate de departajare. si o sa ai Open la nivelul 1, si cate 4 categorii la nivelul 2,3 si 4. In total 13 podiumuri ptr baieti, iar la fete probabil tot atatea, cu posibilitate comasare categorii daca sunt sub X participante pe categorie. Concurs de amatori, stimulezi miscarea, dar nu iti bati joc de oameni. Acum cativa ani, mai era un personaj cu un concurs pe langa Bucuresti care dadea premii guma Orbit si ceaiuri expirate. Acum se zbate in anonimitate si plange ca i-au furat hotii Comana. Nu as vrea sa se ajunga in acelasi loc.

Mie unul mi-a placut concursul, insa stiam de la bun inceput ca o sa fie o batalie pe viata si pe moarte si m-am dus inca de la inceput cu gand de mocirleala.

Credit foto: George David, Catalin Pomeanu, Dragos Ticu.

Dan
Jet Power Team