Obiectivul meu pentru această ediție a Geiger MTB Challenge a fost strict formulat în termeni de timp și nu ca poziție în clasament. Mi-am propus să „scot” șase ore și treizeci de minute, după ce anul trecut reușisem șapte ore cu un hardtail de aluminiu de aproximativ 15 kilograme, iar acum doi ani, la prima participare, cu o bicicletă mult mai acătări – KTM Myroon Elite, șapte ore și douăzeci de minute. Mi-am îndeplinit obiectivul cu o bonificație de trei minute, așadar șase ore și douăzeci și șapte de minute, cu minunatul meu ”custom racer”, compus din cadrul KTM Prestige, furcă Lauf și, aflate la prima cursă, noile roți de la Cycle Master. Nu trebuie să vă supărați pe mine și să mă credeți un snob când înșir toate aceste date, pentru că morala este că, în prima parte a cursei, potrivit segmetelor de pe Strava, am reușit timpi mai buni, anul trecut, cu hardtail-ul de aluminiu! Așadar, lucrurile sunt… relative și ce pot să mai adaug decât… Sic Tranzit Gloria Mundi!
Trecând la cursă, am început foarte stresat, probabil pentru că a fost a șaptesprezecea cursă a sezonului, iar ultima, etapa de la Voineasa a Road Grand Tour a fost un duș rece pentru mine, atât la propriu, cât și la figurat. Discuția este mai lungă aici și ar putea face obiectul unui articol separat, dar pe scurt, chiar dacă am reușit să ”păcălesc” sistemul și să mă substrag unei munci de birou, în luna august programul meu a presupus trezit la ora șase și activitate constantă până la mersul la nani de la orele douăzeci și trei – cu ocazionale treziri pentru a identifica vecinul care aruncă cu petarde noaptea pentru a-l da pe mâna poliției. Am restrâns cercul de suspecți la trei apartamente, dar ideea este că acest program și-a pus o nefavorabilă amprentă asupra ”atletului” din mine. Așadar, tot ce mai voiam la Geiger era un timp de șase ore și treizeci de minute.
La fel ca și anul trecut, urcarea pe Măgura a fost anevoioasă și am făcut aceeași greșeală, am pus prea multă presiune în pneuri, ceea ce m-a făcut să pierd destul energie controlând o bicicletă țopăitoare pe bolovani. Aici m-a depășit Ciprian Roșca și pot spune că acesta a fost laitmotiv-ul de la Geiger 2015 – ce tare e Roșca sau unde s-a dus Roșca? Adică să ai partea de o fractură urâtă în primăvară și pe sfârșitul verii să tragi tare la tura lungă, chiar nu e puțin lucru! Apoi au mai trecut Răzvan Preda și Ionuț Toncu de la HPM, un rider Cannondale și Mădălin Gaiță de la Timișoara Cycling Team, după care s-a activat un alt laitmotiv al acestei curse, ”Marcue, vine Horațiu Campian”, știut fiind că acum un an noul redactor Freerider a fost de neoprit.
Lurcurile nu mergeau prost, dar nici bine. Am încercat să rămân calm și să pilotez cât pot mai bine marele KTM de carbon, pe care nu de puține ori îl alint cu titulatura de ”Bombardierul”. I-am cerut lui ”Presidente”, aka Dorin Dirnescu să mi-l doteze cu un ciclo-computer, pentru că, așa calculasem eu, pentru a dovedi Geiger-ul în șase ore jumătate trebuia să am o viteză medie de 15.5 km/oră și trebuia să monitorezez evoluția și să casca ochii la viteza medie sau că să încerc să glumesc, ”average ground speed”. Mă simțeam cumva ca un pilot la o traversare a Atlanticului, „coast to coast”, nu aș putea să explic aici toate resorturile, dar aveam activat modul ”distanță lungă”. În principal, am evitat orice manevră bruscă ,am încercat să îmi conserv cât mai mult inerția, să las pedala cât mai puțin, să nu mă enervez, să nu îmi asum riscuri, etc. Coborârea de pe Măgura de exemplu a fost un nou eșec, dar după cum spuneam nu m-am enervat și ales să fac o scurtă escală pentru a mai scădea presiunea din pneuri, ceea ce s-a dovedit a fi o idee salvatoare.
Câteva impresii despre roți: sunt construite manual din butuci Aivee MT3 spate, MT2, față, jante Ryde Trace XC asimetrice, completate cu spițe și nipluri Sapin și pe lângă faptul că mi-au ușurat semnificativ bicicleta, butucii merg ca prin unt, iar roțile accelerează simțitor, fără a epuiza resursele pilotului. Aș putea spune că și manevrabilitatea a crescut, bicicleta fiind mai ușor de înclinat pe viraje, datorită masei rotaționale mai mici. Cert este că la intrarea pe lunga urcare spre Releu, am început și eu să simt că funcționez, am recuperat niște poziții și chiar dacă nu aveam pulsul foarte sus, subiectiv mă simțeam bine și cu chef de tras. Studiind profilul cursei și făcând comparații cu anul trecut, obiectivul a început să mi se pare realizabil. Din cauza unei blestemate de defrișări, push-bike-ul de la punctul cu ”fragi” a fost deviat pe un forestier proaspăt ctitorit, care de abia apucase să se bătătorească, acesta a fost punctul cel mai dificil pentru mine, dar la patru ore de cursă eram la PA4, faimosul punct de alimentare cu Cola. În drumul spre Releu am băgat placă mare și că vedeți ce băiat bun sunt, i-am dat ultimul meu gel (!) riderului cu Cannondale care avea crampe, calculând că o să țină resursele – în speță, multe paste și niscaiva cârnat consumate în zilele dinaintea cursei, plus, un carbo-loader care pot spune că și-a făcut treaba. Uitasem să iau tubul cu BCAA, L-Carnitina și chiar să îmi beau cafeaua de dimineață, poate de aceea m-am activat de abia la jumătatea cursei. Al naibii ciclocomputer, acesta începea să îmi arate viteza doar de la 10 km/h în sus, așa că am considerat asta un soi de imbold intrinsec.
Pe pietrele de releu am scrâșnit din dinți cu furca Lauf și probabil am și o rușinoasă poză pe lângă bicicletă, dar, pe restul potecilor, nu aș reunța la această furcă. Pe ultima coborâre spre PA5, care, „geigeriștii” știu că e și PA4, am vorbit cu voce tare cu mine însumi pentru a trece peste bolovani și aici, a propos de cât de relative sunt lucrurile, e de notat că în 2013, m-am oprit învins și am coborât de pe bicicleta dotată cu o furcă Rock Shox Reba, am făcut-o cap coadă cu o furcă Sun Tour XCM în 2014 și am mai punctat pe alocuri cu câte un picior cu semi-rigida Lauf în 2015. La PA5 am băut regulamentarul pahar cu Cola – aceasta este una dintre puținele ocazii din an în care sorb această licoare diavolească și tot pe acolo l-am ajuns din urmă pe Mădălin Gaiță. Ce urmează e absolut superb, mă refer la revenirea în Sibiu, single-trailuri curgătoare cu niscaiva pietre, în stil montagne-rousse, un peisaj cu accente mediteraneene, promisiunea sosirii în Sibiu care se vede de sus din… peisajul prin care pedalezi și un Estimated Arrival Time de șase ore și treizeci de minute. Tot aici, ne-a apărut în cale Filip Grigorescu, iar Mădălin, motivat probabil de cele întâmplate pe la cursele de șosea, a plecat ca din pușcă, explicându-și mișcarea cu un „măcar acum să-l depășim pe Filip”. Pentru că sunt Stan Pățitul, am intuit deja mișcarea cu ”Marc Sandu îl depășește pe Filip Grigorescu la Geiger și cade în râpă”, pilotându-mi ”bombardierul” cu mare atenție pe lângă el fără a uita să menționez ”furca semi-rigidă”. De notat că Filip avea să posteze un simpatic comentariu pe o rețea de socializare, spunând a propos de tura lungă de la Geiger că el… „nu este fachir”!
Cu ochii pe ceasul de pe bord, am continuat să ”forjez” spre Sibiu și pe o coborâre tehnică, l-am prins din urmă pe Ciprian Roșca, apropo v-am spus ce tare e Roșca?, care tocmai se re-urca în șa. Urma așadar o bătălie a titanilor, în care eu am pilotat însă în continuare pe modul ”bomber” și nu ”interceptor” , pentru că știam că Roșca o să meargă la limită cu noul său fully. Alex Mareș, fostul coleg de echipă, acum în echipa de organizare, mi-a aruncat de pe margine, în zona aceea cu copii cărora trebuie să le dai cadou batoane, că Roșca e în față, iar eu i-am aruncat un ardelenesc ”No, și apăi ce să-i fac?”. Aici urmează cele mai frumoase momente ale acestui Geiger: urcare prin jgheab cu trei praguri de piatră, am făcut-o nu știu cum, încurajat de nimeni altul decât Otto Mircea, mai punctând cu un picior și învârtind pedalierul cu un picior și coborâre tip montagne rousse, rampă cu sărire pe contra-pantă. Mai venea un singur hop, urcarea pe șosea de la Mănăstire, aici m-am regrupat cu Mădălin care rămăsese doar într-o pedală funcțională și am încercat să ne apropiem de Roșca, el urcând împreună cu nimeni altul decât Robike. Îmi pregăteam deja trenul de aterizare pentru Sibiu, dar urma să fie un… tren rapid pentru că respectiva coborâre este absolut demențială, cu multe trase la alegere printre copaci, pe single-trail, care te fac să te simți ca într-un joc pe calculator, doar că, hey, e absolut real! Nu am înțeles la finiș, de ce lumea mă întreba unde e Robike, am aflat ulterior că a luat un viraj greșit împreună cu Roșca, la trecerea prin ultimul părâu, venind astfel după mine. Meritau să ia finișul înaintea mea! Cam asta a fost experiența mea la Geiger în 2015, cred în continuare că e posibil să îmi cresc performanțele cu 8-10% pentru anul viitor, atât ar însemna un timp de șase ore, dar ce presupune să faci asta, poate fi obiectul unui alt articol.
Text redactat de Marc Sandu