Cum a fost la Trofeul Muscelului, ediția 2015, scăldată-n soare

La start deja stăteam pe vine, la umbra unui prieten, căci greu îmi era să mai suport soarele dogoritor. Toată lumea își ștergea sudoarea de pe frunte, chiar dacă ședința tehnică încă nu începuse. Nerăbdarea era mai mult decât evidentă, căci abia așteptam să pornim o dată ca să ne răcorim, câtuși de puțin. Am pornit pe traseul scurt, cel de 30.5 km (conform Strava), cu o diferență de nivel de 750m, care, în cifre, nu pare deloc mare brânză. Și în mod normal, nici nu este, dar căldura de ieri a schimbat complet datele problemei. Printre altele, a fost și primul meu concurs într-o zi atât de toridă și cunoscându-mi reacțiile corpului la astfel de temperaturi extreme, mă așteptam la ce-i mai rău. Și bine am făcut.

Termometrul unuia din prietenii mei arăta la start 40 de grade. Totuși, după ce s-a dat startul, mergând în pluton cu mașina de poliție pe post de deschizător de drum, lucrurile parcă s-au mai liniștit un pic. Când pedalezi în mijlocul mării de bicicliști efortul este zero, iar din fericire, mașina de poliție a păstrat o viteză decentă. După 4 km însă am schimbat macazul și am intrat pe o uliță (asfaltată) unde ritmul a început să crească. Ne îndreptam deja către prima urcare serioasă.

Eram fericit căci reușisem să ne rupem de restul și să rămânem cu primul pluton. În general, la o cursă, este imposibil să nu-ți găsești un rival. Dacă n-o faci, te găsește el pe tine. Și așa m-am trezit, alergând contra unui prieten, care are jumătate din vârsta mea, dar care făcuse o pauză de pedalat.

Mi-am zis că lucrurile sunt echilibrate, dat fiind faptul că mai făcusem traseul împreună cu el și l-am evaluat obiectiv. Aveam toate șansele să birui, însă socoteala de acasă nu se potrivește niciodată cu cea din târg, mai ales când te bate soarele-n cap și începi (cu vasele din creier dilatate) să te gândești la toate prostiile.

Zis și făcut, prima urcare a fost de altfel și cea care m-a pus pe gânduri. Am tras în ritmul meu, însă începeam să mă încălzesc din ce în ce mai puternic. Copilul de 17 ani deja se distanțase, iar eu încercam să țin pasul. Imediat cum am dat gata prima urcare am înțeles că nu va fi deloc simplu. Capul îmi ardea, pielea la fel și simțeam nevoie de o pală de vânt. Care evident că n-a venit, nici măcar când am ajuns mai sus, o zonă pe care mă bazam pentru răcoare.

La terminarea primei urcări serioase, care a avut aproximativ 8 km, am luat-o la vale. Nu înainte de a-mi turna în cască o sticlă de 0.5 litri de apă. Parcă era mai bine. Coborârea s-a desfășurat pe fast forward, căci i-am dat cât am putut de tare pentru a mai recupera… ceva. Ce anume, nu știu sigur, dar eram convins că atâta timp cât viteza e mare, e bine. Am uitat să-mi închid casca, am trecut peste bolovani, furca a troznit de câteva ori, am trecut prin mărăcini, dar am coborât imediat.

Și pentru că urma o secțiune de plat am tras de mine cât am putut. Pe această primă coborâre au avut loc și cele mai serioase accidentări. Unii înjurau organizatorii, alții se văitau de traseul dificil (?!), însă cei în cauză nu cred că au citit cu exactitate informațiile despre cursă: aici nu suntem în pădurea Băneasa, aici suntem la munte și lucrurile se schimbă radical. Deci vă rog, nu vă mai plângeți, există trasee de maraton mult mai dificile.

După toată porțiunea de plat de la poalele Măgurii am început din nou să urcăm. Spre Bughea de Jos, apoi spre Bughea de Sus. Au fost primele momente când mă gândeam serios să abandonez. Psihic eram dărâmat, simțeam că m-am antrenat degeaba și totul din cauza căldurii care m-a năucit. Apoi am început să mă gândesc pe câți am depășit, fie din cauza unor probleme tehnice, fie care au abandonat din cauza căldurii. Mi-am evaluat rapid șansele și mi-am spus că poate totuși există o salvare pentru mine la final.

Iar acea salvare a fost prima poziție pe podium, la categoria de vârstă, un rezultat mulțumitor, dar nu o victorie în adevăratul sens al cuvântului, căci la general, pe traseul scurt (nivelele 3 și 4) m-am clasat undeva în primii 10. Sincer, mă așteptam la mai mult, dar în condițiile meteo de care ne-am putut bucura, a trebuit să-mi înfrâng orice remușcare și să mă bucur cu ceea ce am obținut.

Toate laudele către Dani Crista (BikeXpert Racing Team), care a reușit să încheie traseul lung pe prima poziție, în condiții nu tocmai simple. Iar când îl vezi după cursa de 53 de km și peste 1.500m diferență de nivel atât de odihnit, parcă nici nu-ți mai vine să vorbești prea mult despre ceea ce ți s-a întâmplat ție. Felicitări și lui Răzvan Jugănaru, care a găsit pentru anul acesta o soluție de bun simț, cu un traseu scurt ceva mai simplu, pentru a corespunde „cerințelor publicului”.

Dragoș Mitroi
Câmpulung Muscel, Argeș