Totuşi, pedalând pe 29-erul de carbon am ajuns atât de repede la Cernica că nici nu îmi aduc aminte exact ce s-a putut întâmpla pe drum. Ar trebui acum să pun un emoticon glumeţ, dar cum nu sunt adeptul acestor artificii ale generaţiei messenger, să dăm pe fast forward până la linia de start. Aici, Răzvan Jugănaru, călare pe un ATV roşu, ne-a explicat că din cauza ploilor din ultimele zile şi a căruţelor care au umblat prin pădure, imediat după start s-au format nişte păcătoase şleauri, motiv pentru care plutonul trebuie să rămână în spatele său, până când ne el semnalul că putem pedala în forţă.
Zis şi făcut, păcat doar că în spatele ATV-ului s-a format un soi de acvariu cu piranha-ciclişti ce roiau care mai decare în încercarea de a fi ei în urma vehiculului. Iar cum eu am doar două faze, molcom şi politicos vs. psihopat, am decis să nu mă agit după cele două starturi de MX din ziua precedentă. Apoi am prins un rider blocat într-un şleau, am ieşit din SPD-uri, am pierdut teren, m-am pus pe recuperat dar am prins un al doilea rider ce se blocase în faţa mea, am frânat vârtos să evit coliziunea şi m-am prăvălit înjurând în colb. „Ai pierdut un bidon!”, m-a averizat cineva, am evaluat rapid situaţia şi am calculat că îmi ajunge celălalt bidon şi am început să pedalez, destul de şifonat. Nu peste mult timp, am prins o baltă care se lăfăia pe tot drumul forestier şi 29er, 29er, dar nu trece singur peste o mică mlaştină, aşa că am pierdut faţa, m-am prăbuşit în mijlocul noroiului, apucând să vâd cu coada ochiului cum valorosul 29er de carbon e catapultat înspre nişte arbuşti.
Am decis că bicicleta nu are nimic, dar pe cadru îmi dispăruse şi al doilea bidon, ceea ce m-a „făcut la moral”! Mulţi rideri lenţi în faţa mea şi unii nu s-ar fi dat nici de-al naibii la o parte, e drept că nici eu nu sunt genul care să streseze lumea. Ba mi-am auzit şi vorbe că nu aş fi întreg la cap, când încercam să depăşesc niscaiva rideri, la modul „stealth”, fără să-i deranjez. Eram oricum înnebunit de şleauri, care se găseau sub toate formele, uscate, umede, la vedere sau ascunse mişeleşte în iarbă. Nebun cum sunt, în momentul în care un rider mi-a tăiat trasa venind din spate, în timp ce mă pregăteam să ocolesc nişte şleauri, am preferat să o iau prin ele decât să risc o coliziune. Îi vedeam în faţă pe primii de la categoria 2, dar nu am mai reuşit să mă apropii de ei, inclusiv pe fondul câtorva greşeli, în care nu am mai zburat din şleauri, dar a trebuit să frânez de urgenţă şi să mă opresc. Faptul că nu aveam apă, mă rog, isotonic, era destul de stresant. A propos de apă, am avut surpriza ca la un punct de control, un rider care oricum nu mă lăsase să îl depăşesc să-mi ia efectiv paharul din faţă, deşi mă anunţasem din timp „sărutmâinile, vedeţi că vin, am pierdut apa, vă rog un pahar…”. Asta a fost o lovitură sub centură, o lovitură de moral, era cât pe ce să abandonez şi să o sun pe mama. Iar cu riderul urma să mă mai întâlnesc…
Am ajuns în sârşit în zona single trailului de la lac, carevasăzică ape adânci în stânga şi un mal abrupt în dreapta şi simţind că am un rider în spate, am decis să îi fac un bine şi să îl las să treacă, dar, am agăţat un copac şi m-am dat peste cap, m-am ridicat direct în picioare, nemaiştiind însă care era stânga şi care era dreapta. Colegul destul de şocat, dar am plecat cu el în faţă şi l-am depăşit până la urmă, el urându-mi succes, iar eu mulţumindu-i. Aşa da!
Mă transormasem într-un soi de SuperMario care vâna… bidoane de apă, am mai lipăit ceva lichide la linia de Start/Finiş şi m-am afundat în tura II, cunoscând deja toate secretele crepusculare ale Cernicăi. Ca urmare, nu am mai greşit, am depăşit câţiva rideri care păreau a fi ostenit tot împingând şi trăgând la pedale şi am putut savura comportamentul 29-erului pe forestierele de viteză. Totuşi am fost nevoit să opresc când o frunză mi-a intrat sub lentila dreaptă a ochelarilor. Chiar când credeam că alergarea se îndreaptă spre sfârşit, intrat pe single trailul de lac, am prins o rideriţă în faţă şi am decis să aştept o zonă sigură în care să o pot depăşi fără să o pun în pericol. Repet: în stânga lac, în dreapta un mal abrupt, viraje, rădăcini şi şerpuitoare diferenţe de nivel. Atunci a venit însă năprasnicul Albastru Rider, cel care îmi luase apa de la gură, pe care oricum îl mai depăşisem, vociferând imperativ „Loc, loc” x 10 repetări de, din păcate, mi-a sărit ţandăra. Sunt de acord, nu trebuia să îl fac nesimţit şi îmi scuze pe această cale, era mult mai elegant să îl întreb dacă nu cumva conduce un Audi Q8. Am început chiar şi o polemică, eu o ţineam că nu suntem la mondiale şi că nu e bine să stresăm fetele începătoare, el îmi explica că începătorii sunt obligaţi să se dea la o parte. Aşa nu!
Pentru că nu găseam butonul de catapulatare la 29er-ul din carbon, m-am dat la o parte, dar cursa căpătase un nou sens pentru mine! Orice s-ar fi întâmplat, trebuie să ajung în faţa acestui tip la finiş. L-am depăşit pe urcarea ce marca ieşirea din zona lacului, reprimându-mi tentaţia de a zbiera „loc”, „vin pe stânga”, „stai acolo!” şi alte flashuri ciclistice. Dar, cum urcam eu mai bine, am simţit că vine puternic ceva din spate şi pe când mă trăgeam eu, spunând şi pardon, spre uşurarea mea, era însuşi Alex Ciocan, despre care nu ştiam că avusese trei pene şi care venea şi el Stealth. Am trecut linia de sosire în sprint, împreună cu un rider Felt Sidi, confirmându-mi că pot să îmi fac şi amici pe traseu.
Una peste alta, Cernica a fost o cursă dură pentru mine, cu câteva greşeli de pilotaj, dar faptul că m-am simţit în parametri în tura doi plus că am avut doar două antrenamente de acomodare cu 29er-ul mă face să privesc optimist spre cursele care urmează. Plus că la întoarcerea spre casă, am luat-o pe traseu şi am avut surpriza să găsesc un bidon plin cu băutură isotonică, ce îmi părea cunoscut…
Scurt intermezzo de psihilogie ciclistică
O fi normal oare să te apuci să răcneşti la începători atunci când tu vii „tare” să se dea la o parte? O fi normal oare să îţi arunci recipientele de carnitină, geluri, batoane pe traseu? Chiar dacă e greu pe moment, mereu mă chinui să vâr o mână în buzunar şi să îmi las acolo deşeurile, la urma urmei, dacă pădurea mă respectă şi mă primeşte, de ce să îmi bat joc de ea? Nu cred că sunt nici Absalon, nici Kulhavy şi nu cred că aruncatul pe jos al ambalajelor mă va face mai rapid. Se mai pune întrebarea: cât de „înfipt” să fii faţă de ceilalţi ciclişti? Nu sunt genul să mă smiorcări şi am învaţat că ciclsimul e un sport dur, dar dacă chiar vreţi să vedeţi „durităţi”, vă invit la vară la Red Bull Romaniacs. Şi câteodată parcă am impresia că într-un start la motocross e mai mult respect decât ce fac unii ciclişti amatori. Dar cine ştie poate sunt doar obosit după un weekend în care am concurat pe două roţi, cu şi fără motor sau ar trebui să fac vreun curs de mascul alfa, că doar un 29er de carbon nu e suficient…
Marc Sandu
După succesul incredibil pe care l-a avut organizarea Campionatului European de MTB anul acesta, în luna mai, la Cheile Grădiștei,…
Șaua bicicletei este un subiect sensibil, și la propriu si la figurat. Așa că este greu și pentru noi să…
Sezonul hibernal nu este deloc unul “mort”, pentru că este vremea concursurilor de ciclocros. Astfel, pe data de 12 ianuarie…
Vezi comentarii
Probabil asta ar fi un răspuns gen " mi-a făcut tata concurs":
1.DA.Ce cauta începători pe traseu.
2.DA.Sunt voluntari "plătiți" sa strângă mizeria
3.Ca si alți fac la fel.
4.Nu ești tu,dar eu sunt.:p. Trebuie sa fi cat mai "infipt" , dacă e posibil sa-i arunci in lac cu atât mai bine.
si asta in mod normal ar fi cel adecvat pentru un ciclist amator:
1.Nu.Poti sa astepti ca sa fie in siguranta si cel depasit. Nu trebuie sa sar in lac ca sa fac loc.
2&3.Nu.Sunt prea multi care-si bat joc de natura,ca sa ne alăturam lor.Asta e cea mai nasoala faza.:(
4. Ïnfipt"în limita bunului simt.La urma urmei fiecare își dorește în primul rând sa termine sănătos cursa.Ma întreb oare ce se întâmpla dacă se întâlneau doi "ïnfipti" pe poteca lacului
Nu i-as numi idioți pentru ca au discernământ. Din păcate ei sunt indivizii creați de noi prin nepăsare și o sa-i întâlnim oriunde, oricând.
"O fi normal oare să te apuci să răcneşti la începători atunci când tu vii „tare” să se dea la o parte?"
Nu.
"O fi normal oare să îţi arunci recipientele de carnitină, geluri, batoane pe traseu?"
Nu.
Idioti sunt peste tot si din pacate treaba asta cu cross-country-ul la noi a inceput sa fie "la moda" si sa atraga tot felul de indivizi care nu au habar cum sa se comporte in natura.