Carpathian MTB Epic, Race Report, ziua 2: Şi mai ameţitor!

Fac un push-bike către cer şi mă gândesc că, la urma urmei, nu e absurd să includ presa pentru umeri în programul de forţă pentru ciclism, întrucât, sunt efectiv cu bicicleta deasupra capului. Mult deasupra capului. Mă mai gândesc şi că împinsul saniei cu greutate, pe care il au inclus diverşi sportivi în programul de pregătire, nu e o idee rea, pentru că împing vârtos la F-SI4. Răzvan Jugănaru ne-a spus la briefing ceva despre cinci minute de push-bike, bătând un a-propos că de ar fi să petreci mai mult cu această procedură, nu ai fi suficient de pregătit. Nu zic că nu, dar nu despre pushbike e vorba aici, ci despre faptul că după ce împing bicicleta pe o un soi spirală cu pietre, între două maluri de potecă, gândindu-mă la ceva gen „pas cu pas, hai”, văd cea mai demenţială imagine din cei opt ani de ciclism. Doi munţi, în dreapta, asemenea a două piramide, verzi, iar pe crestele lor, siluete de ciclişti care pedealază! Asta e, rien ne va plus, ce mai pot adăuga… Creasta e aproape ciclabilă pentru mine şi urmează momentele acelea sublime când stai în poziţie de atac, mai pompezi, mai arunc o privire la ceas, e bine, 30 km/h, mai fac un pic de pushbike, mestec mecanic pe modul fastforward un baton, schimb două vorbe cu oamenii „de gardă”, care sunt bine îmbrăcaţi…

De trei zile vreau să spun asta, nu e puţin lucru, toţi voluntarii, te aplaudă şi te încurajează! Apoi, la cum e marcat traseul, aş spune că e imposibil să te rătăceşti. Bun, iar despre coborârea care urmează, să tragem cortina peste cele întâmplate. Dacă despre precedenta am concluzionat că e un Ciocanu pe steroizi,  despre aceasta chiar am să-l întreb pe Lucian Neaga dacă nu cumva s-ar califica pentru RedBull Romaniacs, cel mai dificil raliu de hard-enduro al lumii, acolo unde riderul Velox Cycling Team a câştigat cel puţin odată clasa Hobby şi credeţi-mă, pe testate, „hobby” înseamnă altceva când e vorba despre această cursă motorizată. Revenind la coborârea din creastă, epuizantă şi din punct de vedere fizic, pot să spun că am avut şi câteva momente bune, vreo două când am nimerit pe bolovani şi nu am mai avut ce să fac decât să o las să curgă, dovedindu-se că aceasta e cea mai bună soluţie. Cătălin Maxim, de la Evergreen Biking Team m-a gratulat cu un „bravo mă, ai scos-o!”, după ce paranoic să nu încing din nou frânele – se pare că am exagerat ieri cu critica Shimano MT500, circulă o vorbă că mulţi concurenţi au cam rămas fără frâne acolo unde am catapultat bicicleta, am intrat cam tare, în afara limitelor proprii, pe o combinaţie de viraje, movile, dropuri, etc., reuşind iarăşi să îmi fac mintea să tacă şi să merg pe simţ şi probabil descoperind că există noi limite şi un pic de flow. În ce priveşte, sincer, eu m-aş întoarce să încerc măcar să dau coborârea cap-coadă, dar echipat cu cel puţin o bicicletă all-mountain, cască full şi protecţii, iar asta demonstrează ce treaba extraordinară fac elitele dar şi amatorii care reuşesc să se descurce pe acolo.

Practic, traseul de azi, cu ai săi 3.300 metri şi 60 km a semănat cu un half-pipe uriaş, urmat de două mici piramide şi apoi o urcare înapoi la Cheile Grădiştei Fundata, m-am simţit bine pe prima urcare, foarte abruptă, dar ciclabilă, dar nu am scăpat de blocarea transmisiei, din nou pe forestierul de după start, de această dată am rămas ultimul concurent, de-a venit şi fostul meu coleg de la Focus Cylcing Team, Aly Avram, care face aici oficiile de închizător, începând să glumim cu „Marc Sandu se avântă într-o cursă de recuperare”. Oricum a fost o decizie bună să păstrez foaia originala 34T în dubă şi să îi rog pe cei de la Ambulanţa de Biciclete să îmi seteze şaua, tija Cannondale C3,care are un sistem ciudat spuneam eu iniţial, acuzându-l că ar fi proiectat de oamenii de la Citroen împreună cu cei de la Alfa Romeo, adică, şurubul din faţă îngropat în tijă şi o rotiţă pe care eu nu reuşeam să o învârt mai mult decât un sfert de cerc. Se pare însă că reglajul e foarte stabil şi nu mai trebuie să ţii şaua „în echilibru” până strângi şurubul spate. Cert este că am început să mă obişnuiesc cu bicicleta, iar furca Lefty m-a surprins de cât de bine s-a comportat la ieşirea dintr-un pârău, cum a filtrat un şant în care intram cu încredere. Problema cu bidoanele am rezolvat-o cu două bucăţii de 500 ml, pe care am tras un strat de powertape, care le face foarte stabile, aşa am înţeles că se procedează şi în Paris-Roubaix. Cât despre bicicletă, mi se pare că te ajută să accelerezi şi păstrează o inerţie entuziasmantă, la un moment dat, pe o urcare pe un forestier perfect pentru un gravel bike, reuşind să îmi cresc (!) media orară la un 12.5 km/h, ar fi fost o treabă să o păstrez, în consdiţiile în care am reuşit un timp final de cinci ore şi treizeci de minute, la care a contribuit şi întâlnirea cu Andrei Căţoiu, de la XC Riders, omul care a terminat de două ori traseul cel mai lung de la Salzkammergut Trophy, şi împreună am reuşit să ducem un ritm foarte bun pe un ultim forestier de vreo zece kilometri şi chiar să mai povestim, urcarea asta lungă şi constantă, pe o suprafaţă uşoară, aducându-mi aminte de cât de mult îmi doresc să particip anul viitor la Haute Route, o cursă de şosea de amatori, de şapte zile, la alegere între Alpi şi Pirinei sau pentru un restrâns cerc, ambele! În mod clar, aceasta a fost cea mai frumoasă zi de până acum pentru mine la Carpathian MTB Epic, de abia de dimineaţă mi-am dat seama cât de încordat am fost zilele precedente, am auzit păreri foarte interesante despre cursă, de exemplu, imediat după finiş, Hans Comyn mi-a spus ceva de genul „Carpathian MTB Epic face să pălească înţelesul de până acum al conceptului de epic”, un amic de-al său american, mi-a spus că e mult mai greu decât „Ruta Conchistadorilor” – mă rog de cursa asta, mea culpa, nu am auzit, dar omul părea foarte convins, eu pot să spun că după aceste două zile, că  La Rioja Bike Race (Spania, 2014) a fost o plimbare în parc, iar despre Absa Cape Epic am auzit că pur şi simplu e foarte lungă, dar nici pe departe atât de tehnică. Mâine e ultima zi, teoretic se anunţă o zi mai uşoară cu „doar” 2500 metri de căţărare, dar cu siguranţă nu va fi… o plimbare în parc!

n.b. în fotografia de sus, nu sunt eu! Hai sa vedem daca ghicim riderul! Eu as miza pe Gerhard Dumitrescu…