Un sport în sine: Dopajul în ciclism

Ciclismul a oferit mari poveşti de-a lungul istoriei sale, dar și mari decepții și tragedii, iar pentru multe dintre acestea din urmă dopajul poartă vina. Însă, după cum veți vedea în materialul acesta, îndeletnicirea considerată acum “murdară” a influențat sportul, în general, și ciclismul în particular in nenumărate feluri.

Istoric

Practica stimulării organismului cu diferite substanțe pentru a fi mai rapid și mai puternic se numără printre cele mai vechi ocupații ale omului. Încă din Grecia Antică, pe când aveau loc Jocurile Olimpice (776-393 î.Ch.), atleții care concurau pentru cele mai înalte onoruri foloseau tot soiul de metode pentru a deveni mai buni, de la consumul excesiv de carne și al testiculelor diferitelor animale, până la diferite plante cu efecte halucinogene pe post de analgezice. Practic, era permis orice, mai puțin aranjarea partidelor. Aceste obiceiuri au continuat și în timpul apogeului Imperiului Roman, când luptele de gladiatori asigurau pâinea și circul necesar. Pe lângă plantele halucinogene, gladiatorii și alți actori din arene foloseau și alcool, dar și stricnina, care în ziua de azi se folosește ca otravă pentru rozătoare.

Sportul a ieșit din cotidian după căderea Imperiului Roman și de-abia la jumătatea secolului al 19-lea a început să revină în atenție și să fie practicat la o scară din ce în ce mai largă. Și la fel cum lupul își schimbă părul, dar năravul ba, substanțele dopante au revenit în atenție, la mare modă în acea perioadă fiind cocaina amestecată cu alcool, uneori având adăugată și cofeină, și stricnină. Neexistând pe atunci bănuieli puternice privind implicațiile negative ale acestor adevărate cocktail-uri dopante, sau dacă existau erau ignorate, consumul lor devenise literă de lege la finalul secolului al 19-lea, cicliștii, la fel ca alți sportivi ai vremii, apelând chiar și la nitroglicerină injectată direct în inimă. De fapt, primele două decenii ale secolului al 20-lea au fost o perioadă „bogată” în experimente privind combinarea diverselor substanțe, mai ales că droguri ca heroina sau cocaina nu erau reglementate. Primul mare scandal de dopaj a apărut în 1924, când frații Pelissier, Henri, Francis și Charles, au abandonat Turul Franței din acel an, mărturisind într-un interviu ulterior că „pe scurt, ne alimentăm efortul cu dinamită” (în short, we run on dynamite). Această afirmație avea la bază faptul că pentru a face față în Marea Buclă, cicliștii consumau cantități mari de substanțe dopante. În anii ce au urmat, atitudinea față de doping nu s-a schimbat, opinia generală fiind că pentru a face față unei curse profesioniste de ciclism nu exista altă metodă decât suplimentându-ți organismul cu „plusul” oferit de substanțele dopante. Desigur, această mentalitate era strâns legată și de formatul curselor din acei ani premergători Celui De-al Doilea Război Mondial, când, de exemplu, etapele de Tur al Franței aveau între 200 și 300 de kilometri și traseul era conceput în ideea de a-i supune pe sportivi celor mai sisifice etape. Deci, tot un fel de pâine și circ.

Cazuri celebre de dopaj

Încă de la finele secolului al 19-lea au existat numeroase cazuri de dopaj semnalate, însă măsuri drastice, precum suspendare sportivilor sau excluderea lor definitivă din lumea sportului, au fost adoptate de-abia recent. Primul mare scandal, care însă a făcut doar vâlvă și nimic mai mult, a fost cel amintit mai sus în care au fost implicați frații Pelissier.

Sportivi renumiți ai perioadei imediat post-belice, precum Fausto Coppi, Charly Gaul sau Roger Rivière nu au ascuns niciunii faptul că foloseau astfel de substanțe, dar un moment tragic și totodată important a venit odată cu moartea lui Knud Enemark Jensen. Danezul concura împreună cu echipa țării sale în cadrul contratimpului de 100 de kilometri al Jocurilor Olimpice de la Roma când a căzut, și-a fracturat craniul și a decedat la spital. Analizele sângelui său au dezvăluit cantități mari de amfetamine care probabil i-au suprasolicitat organismul până la punctul în care acesta a cedat, ceea ce a făcut ca dopajul să între serios în vizorul Comitetului Olimpic Internațional. Un alt eveniment tragic cunoscut datorat dopajului a fost acela al lui Tom Simpson, care a murit în etapa a 13-a a Turului Franței din 1967, în timp ce se afla pe Mont Ventoux. Cauza decesului a fost deshidratarea severă, determinată de consumul excesiv de alcool și amfetamine.

Continuarea articolului poate fi citită pe Velo Cafe