Road Grand Prix Ploieşti: Rotisorul

Ce cursă a fost la Road Grand Prix Ploieşti! Nu credeam că într-o linie dreaptă şi două întoarceri se pot ascunde atâtea capcane, drame şi subtilităţi tehnice. De abia acum încep să înţeleg, pe pielea proprie, cât de complex este ciclismul, ce animal perfect pregătit fizic trebuie să fii şi cu câtă inteligenţă trebuie să îţi joci forţa brută, pentru a o scoate la capăt, până la linia de finiş.

Deşi la Cluj şi Iaşi au fost urcări, coborări, viraje, linii de tramvai şi piatră cubică, la Ploieşti a fost pentru mine cea mai dificilă cursă a sezonului, merită să fie numit aşa, Road Grand Prix. Tocmai „simplitatea” traseului a fost cea care mă face să spun că a fost o cursă groaznic de grea, în care s-a atacat la baionetă şi în care nu cred că exagerez, toţi concurenţii şi-au forţat limitele: plămâni pe cale să se aprindă, câmp vizual mai-mai să se înverzească, spline înţepătoare, ritmuri cardiace gata să crape ecranele ciclocomputerelor, spume la gură… Iată doar câteva mici „detalii”, despre care am auzit vorbindu-se dupe ce s-a încheiat cursa amatorilor şi pe care le pot confirma, căci în parte le-am încercat şi eu.

Şi pe deasupra nu trebuia să fii doar cal de curse ci să mai fi şi un jocheu machiavelic de inteligent. Curios cum din afară, vezi o ceată de băieţi care pedalează cu o relativă viteză, cu o relativă expresie de efort întipărită pe feţe, iar dacă te bagi şi tu între ei, e ca şi cum ai ateriza într-o maşină de spălat pornită pe un program rapid. Şi ce întoarceri au mai fost la capătul dinspre Gară al Bulevardului Castanilor! Am descoperit că existau câteva căi în care puteai aborda această întoarcere, combinaţii de cadenţă, rapoarte, ritm cardiac şi nu în ultimul rând trasă, dintre care unele mă scoteau aproape câştigător, asta însemnând că nu trebuia să îmi dau sufletul alergând după riderii cu care mă aliasem temporar, obligaţi de natura cursei, altele mă făceau să pedalez în dispeare, să nu cumva să rămân singur, pentru că altfel, cobori şi cobori în clasament.

Aici eu eram oricum compromis. Nu venisem cu ideea de a rupe norii la Ploieşti, dar tot mi-ar fi plăcut să stau după Filip Grigorescu (Constanţa Cycling Team), un etalon al categoriei 30-39 şi chiar am stat, în tura neutră şi în primul tur, până când tocmai pe când încercam să îmi revin după şocurile electrice ale celei de-a doua întoarceri, roata faţă s-a înmuiat, era prea periculos să trag dreapta, am ridicat mâna stângă sus, m-am tras pe axul bulevardului şi am aşteptat să treacă puhoiul de ciclişti.

Analizând situaţia – am mers cu 7.5 bari din cei 8 maxim admişi pentru cauciuc, fără lichid anti-pană, pe un asfalt pe care sigur nu a plantat nimeni cuie, nu pot decât să concluzionez că nu montez bine camerele pe jantă, altă explicaţie nu am. Am să cumpăr pudră de talc de la farmacie şi Joe NoFlats, dar revenind, stoic cum sunt, aveam la mine rezervă, pompă şi levier, atât doar că deşi cu valva presta desfăcută şi pompa „închisă”, camera nu lua deloc aer. Am decis să-i frec pereţii unul de celălalt, ca o pungă de supermarket şi până la urmă s-a deschis dar nu era prea încurajator să ştiu că mai mult de patru atmosfere, oricât de mult aş fi vrut, nu aveam cum să bag în cauciuc. Colac peste pupăză, scoţând pompa de pe valvă, s-a rupt şi capătul ei, făcându-mă să mă întreb dacă valva chiar va ţine până la finiş sau îmi va face o figură pe una din cele două turnante. Nu mi-a făcut. Bun venit înapoi în infern!