RGT Memorial Constantin Vagneti: Pistoalele la control!

Ce poţi spune despre o cursă alergată pe un circuit de nici doi kilometri, cu două întoarceri vârtoase de stânga, un timid viraj dreapta şi zero metri diferenţă de nivel? Filosofia „mai puţin înseamnă mai mult” se aplică foarte bine şi aici, iar după ultima cursă disputată pe acest circuit din Ploieşti – se întâmpla în 2013, ştiam că experienţa urma să fie una asemănătoare imersării într-o gigantică maşină de spălat. Scop în care am încercat să fac, preventiv, câteva antrenamente specifice, căci în Bucureşti, aproape de Ikea există o reţea de străzi pe lângă care nu s-a construit încă din fericire nimic, doar nişte fazani şi-au făcut sălaş, şi aici am bifat câteva ore de pedalat în care m-am axat pe „trasul” la ieşirea din viraj şi am avut surpriza plăcută ca vineri, la ultimul antrenament să mai întâlnesc cu un ciclist amator care se îndeletnicea cu acelaşi lucru. Totuşi, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, pentru că de unul singur nu ai cum să-ţi creezi aceeaşi intensitate pe care o vei regăsi în timpul cursei.

Aşadar, am avut partea tehnică bifată, urma pregătirea pentru caznele la care urma să fie supus organismul: într-o astel de cursă stai mai mereu pe pragul anaerob, cu multe scăpări peste, cât de tare şi cât de lungi în funcţie de cât îl ţine pe fiecare. Intervalele fac minuni în acest caz, dar, în acelaşi timp trebuie apoi să fii cu ochii în patru, pe „adversari” cum s-ar spune, de aceea am şi ales titlul de mai sus, pentru că pe un astfel de circuit, oricând se poate pune de o cărătură ca în Vestul Sălbatic. Schimbătoarele sună aspru, roţile profilate din carbon – cinste cui le are, hăşâie năprasnic şi ai spune că bărbaţii şi femeile care le biciuiesc rânjesc, dar de fapt ei doar suferă! Asta în prima fază, pentru că dacă eşti destul de experimentat, ai şanse să îţi şi dai seama care cărătură va fi de succes şi care nu sau când e acel moment excepţional în care să îţi iei la revedere de la tovarăşii de drum aşa cum au făcut-o Basso şi Filip! În orice caz, e foarte uşor să începi să cobori în grupul de ciclişti în care te afli, acesta se va întinde şi în câteva secunde în care te „reculegi” şi tu puţin, ai toate şansele să-i scapi pe cei din faţă, echivalentul unui glonţ în faţă! Pentru că sunt mai moşmondit de fapt de felul meu, nu o dată era să mi se întâmple acest lucru, dar am evitat, reuşind să „urc” în pluton şi chiar sunt mândru de acest lucru. Mi-a convenit să plec mai mult din „cuplu” la întoarceri şi dacă în prima fază am avut câteva momente de panică, pe măsura ce se înainta în linia dreapta, îmi recăpătam încrederea. Ce nu am făcut bine este că am stat destul de mult „în vânt”, păstrarea locului în linie în primii rideri, fiind dificilă pentru mine, poate pentru că sunt şi un tip mai darnic. Reţineţi aşadar, darnic şi moşmondit! Oricum, orice tutorial despre cum să abordezi un criteriu îţi va spune să stai în primii 10 – 12 rideri dacă vrei să ai şanse la podium şi chiar aşa e, asta am încercat să fac, câteodată mi-a ieşit, câteodată nu. Ba am încercat şi o evadare de operetă, iar cel care mi-a ţinut isonul a fost Antonio Vieru, parcă şi acum îl aud pe Alex Ciocan comentând ceva despre şosetele sale, în timp ce săream peste covaruşul de cronometrare. De-a dreptul sălbatic!

Ce am făcut bine este că dacă la primele concursuri de acest gen – şi din păcate încă le pot număra pe degetele de la o mână, pierdeam pe final primul grup, de această dată am reuşit să intru, după calculele mele, primul amator după Ştefan „Basso” Morcov şi Filip Grigorescu, în ultimul viraj şi să ies în aceeşi poziţie, obsevând cu coada ochiului o căzătură în exterior dreapta. În faţă îmi stătea finişul, calea era liberă… Aş fi vrut să urmeze o scenă de film în care începe o muzică dramatică, întreaga viaţa îmi trece prin faţa ochilor, iar eu sprintez spre prima mea victorie în categoria de vârstă (la şosea), dar nu ştiu exact ce s-a întâmplat, e clar că am pornit prea devreme, însă dintr-un motiv sau altul nu am mâncat asfaltul, ba chiar am privit inert cum sunt depăşit. Am mai avut o răbufnire de orgoliu, niscaiva rateuri pe linia de evacuare şi am încheiat cursa pe locul IV, la 20 de sutimi de podium, după Adrian Moroiu, Andrea Benfenati şi coechipierul său de la Timişoara Cycling Team, Mihai Andrei. Am plecat spre casă gândit. Dacă vrei să câştigi curse, e limpede că trebuie să fii eficient în absolut tot ceea ce faci şi să deţii un control total asupra minţii tale. Doar aşa o vei putea obişnui ca în acele momente în care se trage tare să nu te trădeze. „Hai o ţigare, hai un facebook, hai să nu mai ies azi la antrenament” – dacă mintea ta e obişnuită să lucreze cu aceste rutine, să nu fii surprins că vei auzi în timpul cursei şi „hai să o las puţin mai moale”. În cazul meu, care m-am lăsat de ceva vreme de fumat şi mă lupt să reduc timpul petrecut pe Facebook, pot spune că sâmbăta seara am lăsat vasele nespălate, în ideea că a doua zi am cursă şi trebuie să economisesc cât mai mult timp. Oricum, şi la capitolul „after-race” am evoluat foarte mult de la primele curse, e suficient să îmi aduc aminte de mormanul de cutii de bere care s-a strâns lângă bancheta spate a maşinii cu care mă întorceam acasă. Acum, odată ajuns acasă, de bere nici nu a putit fi vorba, m-am apucat de spălat vasele – tardiv, după care, pentru a mă asigura că merg în direcţia cea bună, am spălat şi aragazul deşi era doar puţin murdar!

Material redactat de Marc Sandu.