Lorenza Menapace – ciclista care a învins cancerul

De ce tot spun că îmi place să particip la concursurile de ciclism, chiar dacă nu câştig? Am mai spus-o şi o repet. Pentru mine şi majoritatea dintre noi, simplii amatorii pasionaţi, podiumul este departe, însă altceva ne atrage. E vorba de atmosferă, de prieteni, de adrenalină, de natură. Şi este vorba mai ales despre oamenii deosebiţi pe care îi întâlneşti.

Mitas 4 Islands este probabil cel mai frumos şi special concurs de mtb la care am participat până acum. Nu doar pentru că are loc în patru locaţii diferite ci pentru că la start întâlneşti sportivi din toată lumea, fiecare cu povestea lui.

La toate ediţie la care am participat până acum am intrat în vorbă cu o mulţime de oameni, fiind curios să văd cum îşi petrec ei viaţa, cum este ciclismul la ei în ţară. Sunt multe momente când poţi face asta la Mitas 4 Islands. Defapt majoritatea timpului petrecut la concursul ăsta este timp împreună cu ceilalţi. Doar în cele câteva ore cât durează etapa, eşti cumva obligat să interacţionezi doar cu partenerul de echipă.

La ediţia din 2019, în timp ce eram pe feribot în drum spre startul uneia dintre etape, am cunoscut-o pe Lorenza Menapace. Lorenza este ciclistă de nivel Elite care participă la categoria Masters, o ciclistă cu experianţă, care a concurat întreaga viaţă şi încă o face foarte bine. Vorbind despre ciclism, biciclete şi sport în general, am aflat un fapt cutremurător despre ea. Când mi-a spus că la vârsta de 21 de ani a fost diagnosticată cu cancer, am crezut că nu aud bine.

Dar era adevărat. Astăzi, la mai bine de 20 de ani de când a aflat vestea, Lorenza se află în continuare sub ameninţarea acestei suferiţe. Încarcă să aibă o viaţă normală şi aparent chiar este, însă ameninţarea este tot timpul acolo, iar suferinţa este în permanenţă monitorizată.

„Suferinţa mea fizică m-a făcut să iubesc viaţa şi sportul într-un mod disproporţionat”, spune Lorenza. „Sunt probleme care m-au făcut să-mi dau seama cât de frumoasă este viaţa. Am practicat sportul dintotdeauna, am alergat în munţi, apoi la 21 de ani boala mi-a schimbat viaţa”.

Să ai de a face cu aşa ceva, la o vârstă atât de mică este pur şi simplu brutal. Dar pe de altă parte te ajută să depăşeşti orice altă problemă mult mai uşor.

„Mă iubesc şi mă respir” sunt două expresii pe care Lorenza nu le foloseşte întâmplător. „Trebuie să învăţăm să ne iubim pe noi înşine, trebuie să învăţăm să ne respirăm sufletul, trebuie să învăţăm să-l umplem cu soare şi lumină! Fac asta de ficare dată când sunt pe bicicletă şi îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat această boală”.

Poate ni se pare ciudat sau chiar şocant să gândeşti aşa, dar totul ţine de perspectivă şi de încercările vieţii. „Dumnezeu m-a făcut să înţeleg cât de frumoasă este viaţa noastră şi cât de mult trebuie trăita”, spune ea.

Lorenza locuieşte în Val di Sole, Italia şi lucrează la primăria provinciei autonome Trento. „Sunt sportivă de nivel Elite şi am o familie. Ziua mea este intensă şi începe la 6 dimineaţa cu un scurt antrenament, apoi mic dejun, după care plec la serviciu. După-amiaza iau mtb-ul şi mă antrenez în frumoasele păduri şi munţii din Val di Sole, în căutarea păcii şi energiei”.

În cele câteva momente, aproape inexistente, de linişte Lorenza colaborează cu şcoala de mtb din Val di Sole, dar este implicată şi în organizarea etapei de Cupă Mondială, care anul acesta va avea loc între 2 şi 4 august.

„«Povestea de dragoste» dintre mine şi boala mea este o poveste fără sfârşit. Însă mesajul meu catre cei cu această condiţie medicală este să zâmbească, să înfrunte totul cu curaj şi să încerce să trăiască viaţa atât cât se poate de normal. Pentru că orice este posibil dacă mintea şi sufletul vor. Pentru că, să nu uităm, visele colorează viaţa”, încheie Lorenza.

Viaţa Lorenzei şi voinţa pe care o are este cât se poate de inspiraţională. Dacă o persoană cu o asemenea situaţie poate avea o viaţă normală, dacă o astfel de persoană poate face atâtea într-o singură zi şi mai ales să concureze la nivel Elite când e la un concurs, înseamnă că orice este posibil.

Să ne aducem aminte de asta când vom spune că „nu se poate” sau „e prea greu”.