Te dai cu bicicleta deja de câţiva ani, ai făcut câteva ture la munte şi ai prins gustul, ţi-ai încercat norocul la nişte concursuri mai uşoare dar parcă nu poţi să te mulţumeşti doar cu atât. Îţi doreşti mai mult de la bicicletă, mai mult de la tine. După ce ai terminat traseul tău de 30-40 km de la concurs, ţi-ai spălat bicicleta, poate ai făcut şi un duş şi te-ai schimbat şi stai acum cu o bere rece în mână la sosire şi vezi cum apar, după 8-9 ore, cu bicicleta murdară, plouaţi, cu un zâmbet care abia se observă sub stratul uscat de noroi de pe faţă şi sub ridurile produse de efort cei de la tura lungă, de aproape 100 km. Iar în timp ce bârfeşti cu prietenii tăi ce nasol trebuie să fie de băieţii ăia, în sinea ta ţi-ai dori să fi în locul lor, ţi se pare că acolo vrea sufletul tău să fie, alături de cei care au bătut toate crestele muntelui timp de o zi întreagă. Dar eşti cam rupt după ce ai tras să termini cu greu şi cursa scurtă, ţi se pare că efortul de a face o tură de două ori mai lungă şi mai grea nu e ceva ce tu ai putea duce. Nu neapărat, poate că e mai la îndemâna ta decât pare….
Să stabilim de la început un lucru. Există două tipuri de concurs, indiferent de ce sport luăm în considerare: cele unde trecerea liniei de sosire este o banalitate, performanţa fiind timpul în care faci asta şi eventual locul tău în clasament. Dar nu îşi face nimeni probleme că nu ar putea face asta. O alergare sub 20 km, un concurs de câţiva zeci de km de şosea sau de MTB fără dificultăţi deosebite, toate sunt nişte provocări pe care, dacă nu se întâmpă ceva cu totul neprevăzut, poţi să le începi ştiind că vei ajunge la finish. Uneori primeşti şi o medalie de finisher, dar e mai mult o amintire că ai participat, goală de orice valoare. Dar sunt şi concursurile la care iei startul dar nu ştii niciodată dacă vei reuşi să termini, acele trasee la care chiar şi simplul gest de a trece linia de sosire necesită tehnică, efort, anduranţă şi, de multe ori, un dram de noroc. Acele concursuri la care primeşti o medalie de finisher care, odată agăţată pe etajeră, de fiecare dată când îţi vei opri privirea asupra ei îţi va aduce amintiri frumoase chiar şi după ani şi ani de zile.
Personal, dacă mă întreabă cineva ce fel de sportiv sunt eu, răspunsul este unul singur: sunt un finisher de succes! Cam de când am participat la primul meu concurs, acum aproape 10 ani, tot ce mi-am dorit a fost să reuşesc să termin cele mai grele trasee, indiferent că provocarea era pe bicicletă sau la alergare pe jos sau pe schiuri. Să o fac în timpul limită, să o fac într-un timp bun, să ajung cât mai sus în clasament sau chiar şi să urc pe o treaptă a podiumului au fost dorinţe care au venit apoi, pe rând, natural, fără să forţez nota. Acum ştiu mereu la ce să mă aştept din lista de mai sus, concursurile lungi şi grele m-au făcut să mă autocunosc suficient de bine încât să pot prezice cum va merge treaba. Ba chiar aş putea să mă laud că pot să prezic binişor şi ce vor face alţii. Tot ce pot să zic este că sunt dependent, din când în când, să iau startul într-o provocare pe care nu ştiu dacă pot să o duc la bun sfârşit. Aşa, de antrenament! Dar pot să spun şi că nu am abandonat aproape niciodată, doar de vreo două ori datorită unor defecţiuni tehnice iremediabile – de fiecare dată la roţi, în acelaşi concurs şi în acelaşi loc de pe traseu, dar asta e altă poveste 🙂 … Acum aş vrea doar să împărtăşesc o parte din experienţa acumulată sub forma unor mici sfaturi sper eu utile…..
Cel mai important lucru pe care un finisher trebuie să îl înţeleagă este că el nu se luptă cu ceilalţi sportivi care sprintează în jurul său. Adversarii unui finisher sunt cu totul alţii şi îi vom trata pe fiecare pe rând: epuizarea, timpii limtă, rătăcirea, accidentarea şi defecţiunile tehnice – acestea sunt cele care îl pot împiedica să treacă mult râvnita linie de finish. Niciodată nu vom putea fi siguri că le vom învinge, întotdeauna va exista o doză de hazard şi fix acest lucru face provocarea interesantă. Dar putem face multe pentru a evita aceste lucruri… Şi cu cât vom deveni mai buni la asta şi rezultatele din clasament vor fi mai bune, încet dar sigur!
Epuizarea
Din propria experienţă pot să spun că epuizarea este în general motivul cel mai des întâlnit pentru care un concurent nu reuşeşte să treacă linia de sosire a unui concurs dificil. Efectiv, la un moment dat, nu mai poate continua, fie din cauza epuizării fizice, fie din cauza cele psihice, diferenţa între cele două fiind greu de stabilit.
Cea mai des întâlnită cauză a epuizării este suprasolicitarea. Pentru cei mai puţin experimentaţi, magia startului este prea mare. Sprintează la start, încearcă să se ţină după unii mult mai buni decât ei sau după cei de la tura scurtă şi, după 1-2 ore, fie efectiv rămân fără energie, fie apar probleme musculare: crampe, blocaje… Soluţia este simplă: ia startul în ritmul tău, concursul este lung, profită de primii km pentru a te încălzi bine. Este foarte importantă poziţionarea cât mai bună după start, dar asta doar dacă eşti capabil să faci asta, altfel este de preferat să îţi păstrezi energia pentru mai târziu, când ceilalţi sunt epuizaţi.
A doua cauză a epuizării este hidratarea şi alimentaţia deficitară. Organismul, ca să funcţioneze 5-10 ore de efort, are nevoie de hrană şi de lichide. Nu ignora aceste aspecte. Pleacă pe traseu cu două bidoane, câteva batoane şi geluri. Dacă traseul este prin zone izolate şi nu are puncte de alimentare, fă sacrificiul şi ia un rucsac sau o borsetă cu hrană suficientă. Interesează-te din timp despre izvoare, magazine, alte posibile surse de apă. Dacă există puncte de alimentare, profită de ele. Nu trebuie să stai acolo minute întregi. Opreşte-te, dă-le bidoanele să le umple, între timp dă pe gât 2-3 pahare de lichid, două-trei bucăţi de hrană. Nu ar trebui să îţi ia mai mult de un minut sau două, dar ai putea să câştigi poate chiar ore…
O altă cauză a epuizării este cea psihică, în momentul în care psihic nu mai faci faţă organismul va da semne fizice de epuizare. Este un mod prin care mintea ta te păcăleşte. Aici nu ai ce face decât să fii tare: dacă tu ştii că nu te-ai suprasolicitat, că te-ai hidratat şi ai mâncat iar traseul nu a fost ceva ce să nu poţi duce, înseamnă că ai o cădere psihică. Nu e nimic deosebit, li se întâmplă tuturor, unii numesc aceste căderi „ziduri”. Ce e important e să identifici situaţia şi să treci efectiv peste ea. Odată ce o să dai de un pasaj frumos sau de un prieten cu care mai schimbi nişte vorbe o să treacă starea ca luată cu mâna. Ce contează e să nu abandonezi atunci lupta.
Timpii limită
De multe ori, fără să vrem, ne lovim de un alt obstacol foarte concret: timpii limită. Situaţia depinde de concurs şi de intenţiile organizatorilor. Uneori, organizatorii sunt generoşi iar timpii limită sunt puşi doar cât să se asigure că pe concurenţi nu o să îi prindă noaptea pe traseu. Alteori, ei sunt mai zeloşi şi intenţia este să facă o selecţie doar cu cei care merită să termine traseul. În general, la MTB, limitele de timp sunt calculate pentru o viteză medie de 10 km/h, ceea ce e rezonabil: dacă nu reuşeşti să păstrezi media asta pe un traseu mediu, poate ar trebui să te mai antrenezi.
Oricum, strategia e simplă: trebuie să studiezi bine timpii limită înainte de concurs şi pe parcursul cursei, dacă traseul nu este familiar, încearcă să apreciezi cam care e viteza ta de deplasare şi dacă există riscul să nu prinzi timpul limită. Dacă există, atunci ce e scris mai sus la capitolul epuizare nu mai e valabil: trebuie să tragi să prinzi limita, altfel te chinui degeaba.
Un caz special este limita de timp la sosire. Asta nu e chiar aşa de radicală, dacă nu ai fost oprit pe traseu şi nu ţi s-a luat numărul, dacă reuşeşti să termini, chiar dacă ai depăşit puţin limita de timp, în general organizatorii îţi vor înregistra timpul şi te vor trece pe liste, chiar dacă vor specifica faptul că e în afara limitei. Asta nu te face să nu mai fi un finisher, dar parcă nici nu eşti unul complet. Te pregăteşti şi anul următor lupţi să rezolvi şi problema asta….
Rătăcirea
Rătăcirea este un lucru comun la MTB. Chiar dacă organizatorii se chinuie să marcheze traseele cât mai bine, vitezele mari, terenul accidentat care necesită atenţie sporită, toate te pot face să ratezi o intersecţie. Important este să încerci să eviţi asta şi, dacă se întâmplă, să îţi dai seama la timp şi să te întorci.
Cauza cea mai des întâlnită a rătăcirii este când un concurent neatent o ia greşit şi restul din spate o iau după el. Astfel, chiar dacă mergi după alţii, încearcă să arunci câte o privire şi după marcaje. Rătăcirile epice a unor grupuri de mulţi concurenţi nu sunt rare şi toţi spun acelaşi lucru: am mers şi eu după restul…
Poţi însă să o iei greşit şi singur, mai ales pe coborâri de viteză şi tehnice, unde atenţia îţi e acaparată de traseu. În mod normal, la schimbări bruşte de direcţie la viteză mare organizatorii ar trebui să pună un arbitru sau marcaje serioase de baraj, dar nu e mereu aşa.
Singurul lucru care trebuie făcut este ca atunci când vreme de câteva minute sau pentru mai multe sute de metri nu mai vezi marcajul, să te întorci şi să îl cauţi. Dacă apuci să cobori un deal aiurea este greu de crezut că vei mai avea psihicul să te întorci în cursă.
O soluţie modernă pentru a scăpa pentru totdeauna de problema asta este un GPS cu track-ul încărcat, de preferat unul pe ghidon. Dar şi GPS-ul te ajută dacă ştii să îl foloseşti, învaţă cum să îl utilizezi înainte, nu direct în concurs.
Accidentarea
O accidentare serioasă te poate scoate din cursă. Aici problema e simplă: nu îţi lua riscuri care nu sunt necesare. Dă-ţi drumul la vale doar cu viteze la care te simţi în control deplin al situaţiei, alege cea mai simplă şi mai sigură linie, fi atent la ceilalţi concurenţi. Sunt mulţi pe care îi prinde flama pe coborâri, nu te lua după ei, lasă-i în pace, du-te atât cât te simţi sigur pe tine.
Accidentările nu se întâmplă doar pe coborâre. Trebuie acordată mare atenţie traficului auto, doar faptul că e un concurs nu înseamnă că poţi să ieşi din forestier în drumul asfaltat fără să te asiguri, organizatorii fac eforturi să dirijeze traficul dar nu toţi şoferii sunt cooperanţi. Am văzut accidente destul de urâte.
Alt tip de accidente sunt cele ce vin de la suprasolicitare: tendoane inflamate, rupturi musculare, etc… Aici e simplu, dacă nu exagerezi nu o să păţeşti aşa ceva.
Defecţiunile tehnice
Pentru a evita o defecţiune tehnică, în primul rând, trebuie ca bicicleta să fie verificată şi în stare bună de funcţionare, fără uzuri mari la transmisie, frâne şi anvelope.
Pe de altă parte, trebuie să fim pregătiţi pentru a repara micile defecţiuni ce sunt inevitabile. Trebuie să avem la noi cele necesare, in special pompă, camere de rezervă (chiar dacă mergem tubeless, de preferat două), spray pentru reparaţii rapide (poate scăpăm cu atât), leviere (cauciucurile tubeless ies mai greu), ceva de scos valva tubeless (cheiţă, cleştişor), trusă de scule cu presă de lanţ, power-link pentru reparat lanţul, etc… Pentru sugestii mai multe despre ce trebuie să conţină trusa de scule, vedeţi acest articol.
Cea mai comună problemă tehnică este pana. Tubeless sau nu, trebuie să ştim să o reparăm în cel mai scurt timp. Nu strică să ne antrenăm la asta în prealabil. Pentru a evita penele, este bine să avem presiunea corectă de aer în roţi, să nu mergem cu ele mult prea dezumflate iar pentru cine foloseşte roţi tubeless să se asigure că are în ele suficient lichid. Personal recomand introducerea unei cantităţi duble de lichid faţă de cea recomandată.
A doua problemă este lanţul rupt. Trebuie să ştim cum se foloseşte presa de lanţ şi să avem un power-link pentur a rezolva problema repede. Nu ar trebui să ne ia mai mult de 3-4 minute. Un lanţ uzat este mult mai predispus la rupere, verificaţi mereu uzura lanţului cu leră de măsurare şi înlocuiţi-l când ajunge la uzură de 0.7 mm, prelungiţi mult şi viaţa pinioanelor şi a angrenajului.
A treia problemă este blocarea transmisiei, urmată de multe ori de ruperea urechii de deraior sau chiar intrarea deraiorului la spiţe. Blocarea poate să apară datorită lanţului murdar, şocurilor, obiectelor străine prinse în acesta. Ce este important este ca, mai ales în situaţiile unde există probabilitatea să se întâmple aşa ceva (noroi, pădure cu crengi), să apăsăm „uşor” în pedală fiind gata să eliberăm presiunea dacă simţim cel mai mic blocaj. Dacă după blocare apăsăm tare în pedală, deraiorul este forţat în faţă, se îndoaie sau se rupe urechea şi în cazuri extreme deraiorul ajunge între spiţe şi se rupe. Este bine să avem la noi o ureche de schimb. Dacă nu avem sau se rupe deraiorul, putem scurta lanţul şi confecţiona un sistem single-speed să ajungem acasă, dar şansele să mai terminăm cursa aşa sunt mici.
O ultimă problemă uşor de rezolvat este terminarea plăcuţelor de frână. Trebuie să avem la noi un set de plăcuţe şi să ştim să le înlocuim singuri şi rapid. Exerciţiul e baza şi aici. Doar faptul că avem plăcuţe noi nu e suficient, poate să vină o ploaie şi la noroi plăcuţele se duc văzând cu ochii, mai ales dacă suntem pe un teren nisipos.
Mai pot să apară multe alte situaţii, unele le putem rezolva cu ingeniozitate, altele vor duce inevitabil la abandon. O bicicletă în stare bună şi un rulaj fără abuzuri mecanice ar trebui să le evite pe toate aproape complet.
Finish la ProPark Adventure Race după aproape 48 de ore de cursă
În final, să fi un finisher nu e uşor, dar nu e nici greu. Nu ţine de sportul practicat, odată ce ştii să te autogestionezi, te cunoşti destul de bine, vei face faţă cu un pic de antrenament la orice provocare. Atâta timp cât nu priveşti concursul ca şi o cursă între tine şi ceilalţi ci ca şi o cursă cu tine însuţi, şansele tale să mai adaugi o medalie de finisher pe perete de fiecare dată când iei startul cresc enorm. Dar nu te dezamăgi, toate sfaturile astea te vor face să ieşi în faţa multora care ignoră aceste aspecte, iar experienţa, cursele şi orele de antrenament te vor face să progresezi, locul tău în clasament va fi din ce în ce mai bun şi te vei apropia mult de podium.
Vestea proastă e că toate aceste strategii nu te vor propulsa în top decât cu foarte mult noroc, vei fi acolo aproape dar rar de tot vei putea să fi în frunte. Pentru asta, trebuie să îţi asumi riscuri, să fi mult mai bun fizic şi tehnic şi să poţi să duci un ritm infernal încă de la început. Cu cât concursul este mai scurt, cu atât şansele tale să urci în clasament scad şi invers. Dar, dacă la un moment dat te vei simţi limitat de toate acestea, vei putea să treci liniştit la nivelul următor. Până atunci ai putea să te bucuri de toate cursele pe care poate nu credeai că ai putea să le duci la bun sfârşit înainte. Şi nu uita, în sportul de anduranţă vârful de formă este pe la 35-40 de ani, probabil mai ai ceva timp până atunci să te pregăteşti temeinic.
Pentru 2025 Riders Club anunță organizarea a 5 concursuri de ciclism cross country și mtb, însă în plus față de…
Dacă în februarie 2022, Bryton prezenta un nou model de ciclocomputer, mai precis Rider S500, azi avem lansarea următoarei versiuni,…
Disciplina gravel devine din ce în ce mai populară, iar producătorii nu se sfiesc să lanseze constant modele noi. Martor…