Evoluția mountain bikeului, în bine sau în rău?

Rândurile astea ar trebui să fie despre evoluția mountain bikeului și câteva dintre inovațiile tehnice care au marcat ultimii 20 de ani în materie de mountain biking. Cum tinerețea e încă de partea mea n-am să vă iau cu povești glorioase din fața blocului petrecute undeva în anii 70, ci cu povești mai puțin glorioase și mult mai apropiate în timp de prezent. Prezentul care refulează de inovații tehnice, prezentul în care ăla care-și face primul upgrade la bicicletă știe deja pe de rost gramajul fiecărei piese din gamele de top ale celor de la Sram, Shimano sau FSA.

Cu ce mountain bike a început totul în cazul meu? Cu un hardtail cu furcă rigidă bineînțeles că aia era norma la mountain bikeurile entry level pe atunci și cu roți de 24 inch. Nu pentru că cele de 26 inch nu luau virajele în ac de păr, ci pentru simplu motiv că nu ajungeam cu picioarele la pământ fără să ating în locuri sensibile. Utilajul ăsta cu roți mici și frâne șubrede la care atunci îi ziceam mountain bike nu se mai califică în prezent nici la categoria fier vechi. Ce s-a schimbat în ultimii 20 de ani? Totul.

Dacă la început aveai o bicicletă cu care făceai de toate, de la ture epice de o zi până la sărit de pe scări, praguri, garaje, monumente și alte cele, acum practic e imposibil să cumperi o bicicletă care să te satisfacă pe deplin și la deal și la vale și pe plat și în aer și pe ceas. Acum totul e specializat, iar aici nu mă refer la producătorul american de biciclete.  Să zicem că ești dirt jumper, nimerești aterizarea strâmb și te lovești la cap. Când îți revii te trezești cu gândul că vrei să mai și pedalezi nu doar să o arzi cu genunchii lipiți de cadru și cu gacii atârnând. Presupunând că te-ai lovit destul de tare la cap, ce urmează să faci? Treci pe la magazinul de biciclete sau intri pe net și îți cumperi o bicicletă cu care să poți merge în sus și poate în jos, să sari poate un prag mai mare de 1 metru fără frica împachetării subite, poate niște kickere în dirt park și care să fie suficient de jucăușă fără ca rampele înclinate să te învețe, contrar dorinței tale, cum e să dai cu spatele de pământ. Cu dorințele definite cauți utilajul adecvat. Șoc și groază…

Realizezi brusc că ești prea pretențios iar o “amărâtă” de câteva mii de euro nu mai poate să-ți satisfacă dorințele. Ai nevoie de mai multe amărâte, fiecare bună la ceva. Aia bună la de toate există doar în capul tău sau în vitrine. De ce? Totul e specializat. Căutând mult de tot și modificând câteva piese găsești bicicleta ideală, dar preferi să-ți ții banii pentru fundația viitoarei case.  Când a devenit totul complicat? Să fie cu apariția a enșpe mii de mărimi de roată? Să fie cu apariția cadrelor de carbon accesibile la scară largă? Sau să se tragă de la momentul ăla la care furcile au început să aibă curse tot mai mari și bicicletele să fie tot mai eficiente în a face un anumit lucru? Hm, greu de zis la vârsta asta fragedă.

Într-un fel o bicicletă proiectată pentru a fi eficientă la o singură sarcină nu are cum să le facă bine pe toate, nu? Așa e. Dar aici nu vorbim de ăia care știu exact ce vor, ci de ăia care știu exact ce nu vor. Adică nu vor o bicicletă care să-i limiteze. Nu vor să fie cross countryiști, downhiliști sau dirt jumperi și nici n-au bugetul nelimitat. Cred că toți am trecut la un moment dat prin situația aia, cu toate că rândurile ălora care voiau să vadă cum e să urci un munte prin forțele proprii sunt reduse la acei câțiva lipsiți de alte talente mai atractive și mai ușor de exprimat. Dar să revenim la fierul din garaj.

Transmisia…

“Câte viteze are a ta? 21. A mea are 27.” Schimb de replici urmat de tăcerea subită a interlocutorului „subraportat”, cu gândul deja la faptul că următoarea bicicletă va avea și aia 27 de viteze. Copil fiind, era cam singura caracteristică esențială a bicicletei pentru care merita să tragi de părinți să-ți cumpere una nouă. Vreau una cu mai multe viteze! 3 foi la angrenaj, schimbător hibrid Shimano SIS cuplat cu puterea adidasului la schimbarea pe foile mai mici erau regula în materie de schimbătoare față. În spate erau pentru început 7 pinioane, după care tot mai apărea câte unul. Probabil sportivii profesioniști care în anii 90 concurau pe traseele de cross country într-un sport mai mediatizat în care se învârteau mai mulți bani ca în prezent simțeau diferența și aveau nevoie de mai mult. Dar pentru restul totul era o chestiune de orgoliu, mai ales pentru noi ăștia mici. Schimbătorul spate era de regulă Shimano Sis sau Alivio cu toate că așa de dragul laudei la bicicleta mea cu 21 de viteze lanțul se plimba pe un Shimano STX. Mai joci?

Dacă cele 9 pinioane au fost pentru mult timp maximul admis, apariția celui de-al 10-lea pinion pe spate a coincis cu dispariția unei foi din angrenaj. În prezent foile s-au mutat toate în spate, iar pinioanele au devenit dintr-o consumabilă banală una de lux pentru care trebuie să plătești mai mult decât pentru o furcă bunicică. Materialele utilizate au evoluat și ele de la pinioanele din oțel la cele de aluminiu și mai târziu la cele de titan.  Lanțurile au trebuit și ele adaptate, atât în lățime cât și prin tehnologia folosită pentru a le face mai ușoare, mai puțin aderente la noroi și impurități și din greșeală mai fiabile, cu toate că fiabilitatea ținea și ține încă în mare măsură de utilizator.

Cadrele?

N-ar rost să intrăm în detalii. De la rigide din oțel la cele cu suspensie din carbon. De la o geometrie relativ fixă la una specifică necesităților impuse de fiecare disciplină în parte. De la cadrele din oțel la cele din aluminiu și mai târziu fibră de carbon și titan. Apropo, cele din oțel erau mult mai flexibile și mai confortabile decât cele din aluminiu, însă lipsa rigidității și greutatea ridicată se simțea cel târziu atunci când sprintai până la următoarul copac. Noroc pe capul celor de la Strava care dacă ar fi existat atunci ar fi trebuit să conțină o grămadă de filtre și categorii, nu doar cele privitoare la vârstă și la greutate. Cele de carbon domină cursele de șosea din ultimii 18 ani, dar și pe cele de mountain biking xco/xcm din ultimii 10.

Suspensiile?

Pfff. După numărul de rapoarte disponibile pe bicicletă probabil a doua cea mai importantă caracteristică pentru copii care acum 15 ani mergeam la downhill în parc era furca. Furcile cu elastomer erau accesibile, iar modelele produse de RST cu gâtul îngust și filetat de 1 inch tronau pe post de upgraduri premium la furcile rigide care se regăseau în echiparea de fabrică. În sezonul rece oricum cele cu elastomer se transformau în furci fixe așa că aveai o furcă sezonieră. Un motiv în plus să faci iarna altceva. Când auzeai Marzocchi leșinai. După ce-ți reveneai mai leșinai o dată.

Arc, ulei, aspectul și culoarea maronie a tijelor expuse, fără protecții inutile de plastic îți dădeau fiori. Dacă Super Monster T-ul  lui Josh Bender te lăsa cu gura căscat în primele episoade din seria Disorder, furcile celor de la Marzocchi erau pe vremea aceea printre cele mai fiabile. Fără smart-furcile din prezent cu un milion de setări care știu mai bine ca tine ce vrei de la ele, seria Bomber Z de la Marzocchi era de-a dreptul bombproof și un must have pentru orice pasionat al vremii. Tije cu diametru de 30mm, culorile cool, fiabilitatea și funcționalitatea sau baia de ulei deschisă făceau spre exemplu modelul Judy al celor de la Rock Shox să pară o prințesă sensibilă și delicată. Cu Jenna Jameson pe toate posterele, Marzocchi făcea legea la finalul anilor 90 și începutul anilor 2000 în materie de suspensii. Uitându-mă la cele din ziua de azi, nu cred vreo furcă ar mai putea să aibă impactul pe care l-a avut la vremea aceea bomber-ul în materie de funcționalitate, aspect și fiabilitate. Alte vremuri dom’le…

Cadrele full suspension de mountain bike au adus în discuțiile obișnuite purtate de copii spălați pe creier noțiuni de genul Single Pivot, Horst Link sau Virtual Pivot Point. Cu toate astea, deciziile la acea vreme se bazau mai mult pe aspect decât pe funcționalitate, cel puțin în rândul pasionaților de Disordere și drop-uri de pe cariere. Adepții seriei Sprung și a celor care urmăreau Cupa Mondială de DH  probabil își punea și probleme de funcționalitate, însă pentru o mică parte a celor mai freerideri, Marzocchi Bomber Z1 pe față și un cadru rigid de aluminiu, înlocuite mai târziu de un cadru full suspension de la  Kona cu un Marzocchi Triple 888 reprezentau visul suprem în materie de mountain biking. Undeva la începutul anilor 2000 bicicletele deveneau tot mai specializate și lumea de rând realiza că vei avea șanse mai bune să supravețuiești drop-ului de pe garaj cu un Super T,  în timp ce scheletonii începeau să atribuie importanță mai mare Rock Shox-ul Judy și mai târziu Sid-ului și a greutății sale „reduse” pe urcările interminabile ale traseelor de cross country de la acea vreme.

Ai „vibreicuri”?

Montarea unor V-brakeuri  era printre primele îmbunătățiri pe care le aveai în vizor în materie de frâne, asta pentru a înlocui frânele cantilever sau glumițele alea plasticate de pe bicicletele de la noi. Îți lua o veșnicie să le reglezi ca lumea (ca să nu mai zic că rar mergeau în sincron) și orice descentrare a roții se făcea auzită și simțită rapid. Shimano LX era unul dintre modelele celebre pentru puterea de frânare, Magura având câteva modele hidraulice pe care mi le aduc aminte doar din poveștile bătrânilor, seria HS parcă. Mai târziu frânele mecanice pe disc și standardul IS2000 se regăseau pe bicicletele celor mai pasionați dintre riderii de la noi. Magura Gustav era satana în materie de downhill, o adevărată ancoră care solicita restul pieselor de pe bicicletă la maxim, în timp ce Magura Clara și ulterior Louise erau folosite pe multe dintre bicicletele de cross-country.

Cred că în materie de frâne totul a evoluat într-o direcție pozitivă cu toate că cei de la Avid au avut nevoie de puțin timp pentru a face o frână câtuși de puțin fiabilă.

Roțile?

Totul era în regulă și liniștea domnea pe poteci până ce un moș cu mustață a ținut neapărat să reinventeze sportul pe care-l inventase. Roata de 29 de inch, dincolo de a fi percepută ca o inovația, nu e chiar noutatea pe care o credem a fi. Ea a existat ca idee încă de prin anii 80, însă dincolo de câteva încercări timide ale celor de la Diamondback sau Specialized, publicul larg nu a fost impresionat de ele. Lucrurile s-au schimbat odată ce Gary Fisher a comercializat primele 29-ere la mijlocul anilor 2000, ajutat și de marketingul celor de la Trek.

Destul de brusc roata de 29 a devenit favorita tuturor, mai ales a foștilor scheletoni acum îngrășați care căutau cu orice preț să scurtcircuiteze efortul necesar îmbunătățirii fizice și a abilităților tehnice. Producătorii mari au suit pe roțile de 29 câțiva mountain bikeri de top care ar fi pedalat oricum la fel de bine și pe triciclete, așa că  dintr-o dată lumea și-a umflat roțile, la propriu. Argumente în favoarea roțiilor mari erau destule, însă era distractiv să-i auzi pe toți fraerii susținându-le vehement avantajele așa cum au făcut-o de-a lungul timpului cu toate piesele de top care lor personal nu le aduceau altceva decât admirația altor fraeri ca ei. Alles in Ordnung.

Cu roțile umflate, cu foile angrenajului transferate în spate, cu un schimbător care rezistă unui atac nuclear, cu un cadru mai ușor decât un pește deshidratat și cu suspensii care-ți răspund la telefon în timp ce filtrează toate denivelările din potecă, mountain bikurile de azi au puține lucruri în comun cu cele de odinioară. Într-un fel e bine așa, păcat că prea mulți dintre ăia care le folosesc azi au la rândul lor puține lucruri în comun cu cei care le foloseau în trecut.

Și totuși ce facem cu riderul nostru amnezic după căzătura din dirt park? Ce bicicletă îi recomandăm? Cu o paletă de opțiuni mai largă ca niciodată, spre norocul său totul depinde în continuare de abilitățile sale. Va avea nevoie de un bike care e suficient de ușor și de calm încât să urce bine, dar suficient de rezistent și de jucăuș încât să facă față obstacolelor de pe coborâri și să-i pună zâmbetul pe buze în același timp. Cu condiția propriei priceperi și a limitării dorinței de a cere de la bicicletă ceva ce nu poate oferi, inovațiile tehnice ale prezentului îl vor ajuta cu siguranță, însă la fel de bine el va trebui să uite de fiabilitatea deja legendarelor piese care vor rămâne o amintire frumoasă a unor vremuri de mult apuse. Trăiască service-urile și mecanicii pricepuți care repară și nu înlocuiesc!