CN Şosea Amatori, Race Report: 20 de kilometri dramatici

Acum că ne-am lămurit că în mine se ascundea de fapt un mic rutier amator, să vedem ce s-a întâmplat la Cluj Napoca. Nu am avut linişte după ce am aflat că şi amatorii vor avea o clasă a lor la Campionatele Naţionale de Şosea, aşa că mi-am cumpărat un ghidon de contra-timp, şosetuţe pentru pantofi, am schimbat lanţul la cursieră şi m-am holbat la o sumedenie de filmuleţe de pe youtube să mă documentez cum se abordează contra-timpul. Şi, desigur, m-am antrenat, chiar dacă să pedalezi în poziţie de contra-timp pe DN1 e o întreprindere niţel riscantă. Poziţia e destul de incomodă, dar campionii suferă îmi spuneam în timp ce gândeam ce minunată idee e contratimpul ăsta, un număr de kilometri pe care tot ce ai de făcut e să încerci să fii cât mai rapid! Cel mai rapid Indian!

Aflasem de pe youtube că mănuşile strică aerodinamica, la fel ca şi suportul de pe bidon de pe seat tube şi nu mai aveam mult şi mă aruncam şi la achiziţionarea unei căşti speciale de contra-timp. Mă visam un soi de om nou, în simbioză cu bicicleta, pe care pedalează ca o rachetă, poate de tocmai de aia am intrat în plasa la mai multe autobuze de-ale RATB-ului, pentru a mă trezi în sfârşit în Cluj Napoca, făcând recunoaştere pe traseu, aşa cum mă sfătuiau filmuleţele de pe youtube. Eram bine burduşit şi cu tot soiul de filmuleţe motivaţionale, tot de pe youtube, ferm hotărât să mă întorc acasă campion de amatori. Ştiam de la concursurile anterioare că Filip Grigorescu e mai bine pregătit decât mine, dar intrasem într-un soi de stare gen „Luke Skywalker meets Rocky Balboa”. Se pleca din 30 în 30 de secunde, iar Filip era imediat după mine, ceea ce îmi dădea un feedback clar: vine Filip, nu e bine, nu vine Filip, e bine. Şi am plecat în sprint, am intrat în poziţia de contratimp, apropiindu-mă de urcare, nu mai ştiu cât la sută avea, nu sunt omul statisticilor, dar imaginaţi-vă o urcare din asta sănătoasă de autostradă. Pulsul mi-a urcat spre maxim, dar, spre deosebire de Iaşi Grand Prix, am reacţionat mult mai voios, m-am ridicat în ghidon, am trecut la atac, mi-a curs ceva plumb în picioare, dar în genere eram destul de vivace.

Tocma atunci, a început să se audă niscaiva zarvă în spate. Era Filip, care venea cu o maşină de suport (sper că m-am exprimat corect), iar un tip îi striga în megafon diverse chestii motivaţionale. Nu pare mare chestie atunci când citeşti sau te uiţi la televizor ca cineva să îţi strige „aşa, foarte bine, bravo, hai, hai”, dar credeţi-mă pe cuvânt eşti într-o stare de conştiinţă binişor modificată în astfel de momente şi asculţi orbeşte ce auzi. „Respiră, respiră”, spunea vocea din spate, ba chiar la megafon s-au auzit şi nişte inspiraţii şi expiraţii sănătoase, care mi-au prins foarte bine, dar una peste alte, tot l-am văzut cu coada ochiului pe Filip sprintând la deal. Knock out!

Umblu zilnic cu bicicleta prin oraş si de aceea mi-am format un soi de reflex de a trage dreapta de fiecare dată când ceva „mare şi puternic” vine din spate. Nu ştiu dacă a fost Filip sau maşina sa de asistenţă (aşa, acum am nimerit-o), dar am tras puţin dreapta, culmea exact peste nişte pietre banale, aş putea spune, dar caucicul meu Schwalbe Ultremo a fost de altă părere, explodând dramatic. Dublu knock out! Cam două secunde am fost convins că pot merge şi pe jantă, dar m-am oprit, absolut şocat. Şi acum să vedeţi! Din maşina de asistenţă a lui Filip se dă jos un domn, cu o roată spate în mână! Visez? Nu, vine spre mine, care oricum eram praf, îmi spune că e o roată de juniori, dar ce mai contează, roata de dar nu se mai caută la pas, mi-o montează, în timp ce eu bâguiam diverse chestii dezarticulate, am avut ceva probleme cu quick release-ul care acum am aflat că e mai degrabă anti-furt decât pro-race şi iată-mă relansat! Mulţumesc!

Într-adevăr, pasul mai lejer s-a simţit, în special pe prima parte a coborârii, unde nu am putut să pedalez, m-am ghemuit doar în poziţia de contra-timp, privind ciclocomputerul care arata puţin peste 70 km/h. Desigur, m-am ofticat după probă când am văzut că eram pe şase în categoria de vârstă, cred că am pierdut ceva timp cu schimbatul roţii şi ceva viteză cu pasul mai mic, dar nu am făcut nici o scenă dramatică, mai degrabă m-am bucurat că figurez în clasament, ar fi fost culmea să fi venit până la Cluj pentru 4 kilometri de pedalat. Din nou vă voi povesti despre Robike, care m-a primit la cortul lui şi mi-a pus un nou cauciuc pe spate, deoarece Ultremo îşi dăduse duhul prematur,fiind tăiat pe lateral.

Mai aveam o şansă aşadar la proba de fond, a doua zi. Bine, iniţial era vorba de trei zile, dar apoi, s-a ajuns la o formulă de două zile, aglomerate, din cauza, am înţeles eu, a nepotrivirilor în gândire cu Poliţia Cluj. Dau fast forward peste paste, sfaturi telefonice de la colegul Traian (stai în primii şapte orice s-ar întâmpla), somn, o vizită la Mânăstirea Floreşti, o repriză de ploaie, o nouă gumă şi pe faţă, „just in case”, pentru coborâre, căci Robike găsise un mare ciob în Ultremo, încălzire care se tot lungea şi lungea, căci startul se amâna… Iată însă că după amiaza se scurge, Elitele tot pedalează, închiderea circulaţiei de către Poliţia Cluj expiră, iar noi, amatorii cei vajnici tot nu intrăm pe traseu.

Până la urmă lucrurile se precipită: ar fi urmat să intrăm în ultima tură a celor de la Elite, să ne lipim de ei sau imediat ce vor fi terminat să luăm startul. Eram ferm hotârât să profit de degringoladă şi să ies campion naţional, dar la fel, sunt convins erau şi vreo jumătate din colegii amatori. Ne-am dus la poarta de start, am sprintat puţin să fiu în prima linie, unde, ne-am dat seama că urma să se sosească  în goana mare, aşa că am fost convinşi să ieşim din şosea. Eu m-am ascuns strategic după unul din stălpii gonflabili, pregătit să fiu nemilos la startul lansat. A sosit Nechita, a sosit Frunzeanu, spritele se încingeau printre amatori, mai ales că toată cursa de fond se reducea la cea de contra-timp, adică zece kilometri, mai mai să nu se ţină nici asta. Mai era o variantă, să se alerge doar până în vârful dealului, eu chiar asta am crezut că se va întâmpla şi m-am pus pe făcut bancuri cu cei din jurul despre cum totul se transformă mai degrabă într-o cursă de alley cat. Dar iată că se dă startul, suntem lansaţi de o dubă, Elitele încă mai vin, eu le salut voios şi mă trezesc în fruntea plutonului, lângă Robike, întrebându-l belicos dacă să controlăm sau nu o tentativă de evadare. Ascult sfaturile lui Traian şi rămân undeva pe poziţia trei-patru, însă cum nu mă pricep încă la tactici de pluton, rămân pe exterior, expus… Urcarea se apropia vertiginos şi aici începe cea mai cruntă experienţă la concursurile mele de ciclism.

Am început să fiu depăşit. Dintâi de câte un tip, doi, apoi din ce în ce mai mulţi ciclişti au început să treacă de mine. Trăgeam cât puteam de tare, dar tot degeaba. Nu se mai opreau! Adică mă consumasem eu puţin stând între primii în prima partea a minaturalei cursei dar dacă erau vorba de doar cinci kilometri de urcare eram convins că puteam trage până sus. Nici vorbă! Era ceva de speriat, m-am uitat în urmă să văd dacă mai venea cineva, dacă nu cumva din aspirant la titlu rămăsesem ultimul şi lovitura de graţie mi-a fost administrată de doi mountain bikeri de care m-am chinuit să mă agăţ. Înţelegând cât de nasol s-a simţit Sinan Paşa la Călugăreni, m-am apucat de coborâre sperând într-un miracol şi observând cât de eficientî era de fapt roate mea spate „originală” într-o astfel de situaţie, ea ducându-mă la peste 80 de km/h. Iar acum vine o parte halucinantă a povestirii, dar am martori, cum coboram eu aşa năuc, am simţit că nu e în regulă ceva la bicicletă şi aruncând o privire discretă roţii spate, am surprins-o oscilând în stânga şi în dreapta basculei. Am încetinit uşor, convins că „aşa face cursiera la coborâre pe ud”, dar problema s-a repetat şi în momentul în care vrut să pedalez mai în forţă. Am trecut finişul complet năuc, reprimându-mi o senzaţie de vomă, iar când m-am uitat la roată, ghiciţi ce: eram pe pană!

Marc Sandu