Aproape totul despre schiurile de tură

Schiurile de tură reprezintă partea cea mai adaptabilă pentru tipul de activitate dorită din tot echipamentul de schi. Putem spune că diferenţa dintre un schi de competiţie de schi-alpinism şi unul de big-mountain este impresionantă. Exact ca şi cum ai privi o bicicletă de XC şi una de DH, par să fie acelaşi lucru dar este evident că au cu totul alte întrebuinţări…. Aşa că o trecere în revistă a tipurilor de schiuri existente pe piaţă şi a principalelor lor caracteristici ar trebui să fie utilă pentru oricine nu se pricepe prea mult dar doreşte să îşi achiziţioneze aşa ceva.

colecţia mea personală de sezonul trecut (cam înguste, ştiu…)

Dimensiunile schiului

Principalele dimensiuni ale schiurilor sunt lungimea, lăţimea (în talie, la vârf şi la coadă) şi raza de curbură. Toate acestea influenţează în mod radical funcţionarea lor şi tipul de activităţi pentru care sunt concepute.

Lungimea schiului potrivit variază atât cu dimensiunile şi greutatea schiorului cât şi cu tipul de schi practicat.

Astfel, pentru majoritatea tipului de schiuri off-piste, se recomandă o lungime aproximativ egală cu înălţimea utilizatorului, ceva mai mari decât în cazul celor de pârtie. Această regulă este foarte generală şi aproximativă. În primul rând, lungimea schiurilor ar trebui să fie aleasă mai degrabă în funcţie de greutate decât de înălţime, astfel că regula cu lungimea egală cu înălţimea este valabilă pentru o persoană relativ bine proporţionată. Cei mai grăsuţi ar trebui să se orienteze către lungimi mai mari iar cei mai slabi pentru ceva mai scurt.

În altă ordine de idei, lungimea schiului diferă şi în funcţie de stilul de coborâre. Pentru cei care preferă viteza mare şi liniile drepte, se aleg schiuri ceva mai lungi, chiar şi cu 10-20 cm mai mari. Pentru cei ce preferă viraje mai scurte şi mai dese e de preferat o lungime mai mică. De asemenea, o lungime mai mică o aleg şi cei de schiază des în locuri strâmte, gen culoare înguste, dar şi prin pădure. Şi tipul de zăpadă preferat are importanţă în alegerea lungimii, schiurile mai mari având o portanţă mai bună în zăpadă mare. Un caz mai deosebit sunt schiurile de competiţie pentru schi-alpinism care au o lungime standardizată de 162 cm pentru bărbaţi şi cam 156 cm pentru femei, acestea fiind lungimile minime din reglementări iar la acest sport greutatea este primordială. Foarte greu se găsesc schiuri de competiţie mai lungi.

Lăţimea schiurilor este de asemenea un factor foarte important. Aici problema e mai dificilă, deoarece schiurile au forma de clepsidră, modernă, de tip carving, având practic trei lăţimi de luat în calcul: la vârf, la mijloc şi la coadă. În general, când se vorbeşte de lăţime se consideră cea de la mijloc, unde acesta este cel mai îngust, dar şi celealalte dimensiuni sunt relevante.

Lăţimea poate varia în limite destul de largi, de la 64-70 mm în cazul schiurilor foarte uşoarde de competiţie până la 120 mm sau chiar mai mult pentru cele de Big Mountain, adică aproape dublu. Schiurile mai late sunt mai adecvate pentru zăpezile adânci şi dificile, având o portanţă foarte bună, dar sunt dezavantajate pe zăpadă tare şi pe gheată. De asemenea, sunt dezavantajate şi la greutate. Acesta este motivul pentru care totuşi majoritatea schiurilor sunt în zona 90-100 mm, unde găsim modele polivalente suficient de uşoare pentru ture lungi dar şi suficient de performante în zăpadă dificilă.

Diferenţa între cel mai mic şi cel mai mare schi de la Movement, ambele potrivite pentru aceiaşi persoană dar pentru utilizări diferite

Lăţimea în capete pentru schiuri cu aceiaşi talie diferă în funcţie de raza de curbură. Schiurile cu diferenţe mai mari între capete şi mijloc au o rază mică, adaptată la viraje strânse, cele cu diferenţe mici fiind mai adaptate liniilor drepte. Chiar şi diferenţa dintre vârf şi coadă este relevantă, cu cât coada este mai îngustă decât vârful (aşa numita formă „pintail”) schiul e mai uşor de virat dar şi mai instabil în linie dreaptă.

Raza de curbură reprezintă raza cercului pe care schiurile virează în mod natural, fără să fie forţate să derapeze. Aceasta este dată atât de dimensiunile din vârf, coadă şi talie cât şi de structura internă a schiului şi elasticitatea acestuia. Unele schiuri moderne au două raze de curbură, în funcţie de teren şi de apăsarea pe ele, o rază mică dacă intră în acţiune preponderent mijlocul schiului şi una mai mare dacă intră tot schiul.

Raza de curbură poate avea valori de la 10-12 m pentru modelele de slalom special până la raze mari de peste 30 m. În general, schiurile polivalente au o rază de 15-18 m iar cele mai performante, de viteză, au raza de 20-25 m. Schiurile uşoare de competiţie au raza mare, în general de peste 22 m.

O rază de curbură mai mică facilitează virajele mai strânse iar una mai mare pe cele mai largi şi mersul în linie dreaptă.

Forma schiurilor

Pe lângă dimensiuni, schiurile pot avea diferite forme pentru diverse aplicaţii. În primul rând este vorba de curbura acestora pe verticală, aşa numitul camber. Schiurile clasice şi de pârtie au o curbură normală în care mijlocul schiului este mai sus faţă de sol decât capetele, astfel că la aplicarea presiunii capetele să exercite o presiune suficientă în zăpadă. Multe modele de schiuri de off-piste se fabrică încă după acest model clasic.

În ultima vreme însă a apărut o nouă formă, cea de tip rocker, care este inversată, astfel că mijlocul schiului atinge solul iar capetele acestuia sunt ridicate. Această formă permite foarte uşor schiurilor să iasă afară din zăpadă mare şi adâncă, motiv pentru care este foarte des folosită la schiurile late de pulver. Din păcate, pe teren dur capetele nu mai funcţionează şi rămâne în acţiune doar mijlocul schiului, ceea ce le face destul de greu de controlat în orice altceva decât zăpadă mare.

Ca un compromis între cele două tipuri de geometrie, au apărut schiurile cu early rise, care au camber normal în zona mediană dar vârful (iar la unele modele şi coada) încep să fie curbate în sus ceva mai repede decât la un schiu normal, respectiv la câţiva zeci de cm de vârf. Aceste schiuri sunt un compromis bun, oferind în acelaşi timp şi stabilitate pe teren solid dar şi portanţă în zăpadă mare. În funcţie de cât de mare este acest rocker schiurile sunt adaptate mai mult spre pârtie sau mai mult spre munte.

Un alt aspect ce ţine de forma schiurilor este coada. Cele mai dese tipuri de coadă sunt cea plată şi cea ridicată. Cea plată oferă mai mult control în declanşarea virajelor, cea ridicată face ca virajul să se iniţieze mai uşor iar schiul să fie virat destul de lejer prin derapaj. În plus, coada ridicată permite mersul cu spatele. Mai există şi alte tipuri de cozi excentrice cum este cea de rândunică, dar acestea sunt destul de rare.

Un aspect important în ceea ce priveşte schiurile cu rocker este că la acestea practic suprafaţa efectivă cu care ele virează este mai scurtă decât la un schiu normal, motiv pentru care este bine să se aleagă o lungime un pic mai mare decât la schiurile clasice pentru a compensa situaţia.

Structura internă

De o importanţă covârşitoare este şi structura internă. Două schiuri de aceleaşi dimensiuni şi forme pot să fie complet diferite, în funcţie de modul în care au fost ele proiectate şi de materialele folosite.

În principiu, există două tipuri de structură internă: cea de tip „cap” şi cea de tip „sidewall”, ele fiind uşor de recunoscut, la structura sidewall suprafaţa cu grafică a schiului nefiind continuată până la canturi în lateral, acolo râmânând o zonă laterală distinctă. La structura de tip „cap” materialul de pe faţa schiului coboară până la cant.

Fiecare tip de structură are avantaje şi dezavantaje, de la performanţă la rezistenţă, fiind un subiect vast, În principiu, structura sidewall este ceva mai rigidă. Multe schiuri folosesc o combinaţie, cu sidewall în zona centrală şi cap în zona capetelor, astfel încât mijlocul să fie de încredere pe zone tari iar capetele să lucreze bine în zăpadă mare. De multe ori, structurile se îmbină între ele treptat spre capătul schiului într-o structură combinată.

Rigiditatea schiului este dată de structura internă şi de materialele folosite. Un schi de calitate trebuie să fie foarte rigid torsional, indiferent de tipul de aplicaţie, cam ca şi la cadrele de bicicletă, dar variază în rigiditatea verticală. Schiurile de big mountain sunt mai moi, fiind folosite în zăpadă mare unde acesta este un avantaj, cele de pârtie şi de alpinism sunt mai dure, pentru a fi foarte sigure pe gheaţă. Dar chiar şi un schi rigid poate fi proiectat să funcţioneze bine în zăpadă mare printr-un vârf moale care să scoată schiul afară din zăpadă. Este cazul multor modele de ultimă generaţie de schiuri de competiţie. În general, majoritatea fabricanţilor aleg o combinaţie de rigiditate şi flexibilitate convenabilă pentru aplicaţia pentru care schiurile au fost proiectate.

Materialul din care sunt confecţionate schiurile este şi el foarte important. În primul rând, structura internă este inima unor schiuri. Cele mai ieftine modele sunt fabricate din spume de plastic, sunt foarte ieftine şi foarte proaste. Schiurile performante au ca material de bază lemnul, în diverse combinaţii de rezistenţă, aşezat în straturi sub diferite forme. Modelele de performanţă foarte uşoare au combinat lemnul cu fibre de sticlă şi carbon pentru a obţine greutăţi incredibile, dar nu au renunţat la miezul de lemn. Doar un număr foarte mic de producători au în ofertă schiuri exclusiv din carbon, foarte scumpe dar şi foarte uşoare. Acestea sunt preferate la urcare, cum ar fi în competiţiile de Vertical Race, dar nu se ridică în general la nivelul celor de lemn pe coborâri.

Structură internă din lemn şi din spumă

Alte materiale importante din care este confecţionat schiul sunt cel din talpă şi oţelul din canturi. Este evident că este nevoie de oţel de cea mai bună calitate, canturile fiind foarte abuzate în off-piste, unde bolovanii şi alte obstacole sunt ascunse sub zăpadă. Ele au diverse lăţimi, canturile mai late, de 2-2.5 mm fiind foarte rezistente dar grele, schiurile uşoare având canturi de 1.5-2 mm, un compromis între greutate şi rezistentă. Şi materialul din talpă este important, acesta fiind un plastic special foarte rezistent şi foarte alunecos, Cu cât schiurile sunt mai scumpe, cu atât materialul acesta este mai performant. De asemenea, materialul din talpă poate fi mai gros pentru o rezistenţă în timp mai mare, la fiecare reparaţie fiind eliminat un mic strat din acesta, dar pentru o reducere a greutăţii nu se folosesc nici grosimi foarte mari.

Tipul de legături compatibile

În general la schiurile uşoare este foarte important tipul de legături compatibile. Modelele foarte uşoare au o structură internă care nu face faţă solicitărilor şuruburilor de prindere, aşa că ele au în structură nişte inserţii din material mai rezistent în zona unde vine montată legătura. Astfel, pe unele schiuri se pot monta doar legături în puncte, montarea unor legături clasice făcându-se prin găurirea altor zone care nu au fost prevăzute cu material rezistent şi care vor pune în pericol utilizatorul. Este bine să se citească specificaţiile schiurilor înainte de a monta legăturile!

Concluzia

În mod evident, alegerea schiurilor potrivite nu e o treabă uşoară. Cel mai bine este să ne folosim de indicaţiile producătorului, atât pentru tipul de utilizare cât şi pentru dimensiunile recomandate. Foarte importante sunt şi părerile altor utilizatori şi review-urile din revistele de specialitate şi de pe Internet (evident, cu specificaţia că nu putem lua ca fiind corect orice găsim scris, ca în orice alte cazuri).

Oricum, staţi liniştiţi, exact ca şi în cazul bicicletelor, numărul de schiuri de care are nevoie un pasionat este N+1 unde N este numărul schiurilor pe care le are deja. Aşa că….. pregătiţi din timp debaraua, că vine iarna!