Andy Brunner despre cursa de Downhill din Andorra: s-a stins lumina!

Andy Brunner (62) a fost prezent la etapa de Cupă Mondială de Downhill din Andorra, către care a plecat la scurt timp după participarea la prima etapă din CND de la Cheile Grădiștei. Și cum la vârsta aceasta orice plecare la o Cupă Mondială poate fi o adevărată aventură, iată că Andy s-a întors de data aceasta cu o poveste nouă, una mai diferită, în care până la final se stinge lumina. Să-i dăm cuvântul!

A trecut deja o săptămână de la participarea mea la Vallnord, dar încă mai simt fiori reci pe spate când mă gândesc la zilele acelea. Cu ajutorul celor de la BikeXpert Racing am reușit cumva să zbor în ultima duminică de la București către Barcelona, iar de acolo cu autocarul spre Andorra. De acolo, am luat un autobuz local care m-a dus direct la Vallnord, localitatea unde s-a organizat Cupa Mondială de Downhill și unde am închiriat cu alți 10 prieteni downhilleri din Germania o întreagă vilă.

Desigur, nu a fost destul de ușor cu conexiunile, mai ales că a trebuit să car cutia cu bicicleta prin jumătate din Andorra, iar la fiecare control de siguranță a trebuit să scot pedalele din bagajul de mână (cutia cu bicicleta deja cântărea cu 1 kg mai mult decât era permis), lucruri pe care mi le asum când merg la astfel de curse.

Din fericire am uitat repede de oboseală pe măsură ce la cazare veneau din ce în ce mai mulți prieteni downhilleri. Oameni care se ocupă de finanțte, arhitecți sau chiar constructori de biciclete, am fost o grupă de 8 persoane din toate categoriile de vârstă.

Peisajele montane din zonă au fost fantastice și ne-au atras deja de marți în Bikepark-ul din Vallnord, cu toate că traseu de Cupă Mondială a fost închis până joi, când au avut loc primele antrenamente libere. Dar există acolo atât de multe trasee și de variantă, încât și colegii mei austrieci și nemți care au vizitat suficiente bike park-uri, au rămas muți de uimire. Am pornit direct pe traseul Commencal, o autostradă cu multe srituri, contrapante și table top-uri, o nebunie de traseu pe care am reușit să prind o viteză considerabilă, chiar și pentru nivelul meu. Am avut un mega feeling și desigur, chiar am țipat de bucurie.

Apoi ajungi la gondolă (care costă 15 euro/zi) unde întâlnești patru băieți cool care-ți preiau bicicleta și o atașează zâmbind pe gondolă. Odată ce ajungi sus, cobori din gondolă și primești bicicleta înapoi cu un please de la oamenii care lucrează acolo. Cunoșteam atitudinea asta doar din restaurantele scumpe când parcam mașina, dar pentru biciclete este cu totul alt feeling.

Miercuri a fost ziua pentru ridicarea numerelor și trackwalk-ul, însă din păcate spre seară a început ploaia. După ce am reușit să mă descurc anul trecut la Val Di Sole m-am gândit că în Andorra ar trebui să-mi fie mai simplu și poate chiar voi concura pentru o medalie. Dar la trackwalk lucrurile arată mai diferit decât Danny Hart pe Youtube. Sus, unde nu este foarte abrupt, sunt sărituri cu gap-uri mari. Sau există rădăcini pe porțiunile de pe care te desprinzi pentru salt. Jos este însă al dracului de abrupt și devine din ce în ce mai abrupt. O nebunie, completată și de virajele foarte strânse în stil enduro.

Joi am reușit însă cu 5 pauze să cobor întregul traseu. A fost mult praf și multe accidentări, aparent nu eram singurul care considera că este un traseu foarte dificil. Am mai coborât de 3 ori, din care a 2a a fost chiar acceptabilă. În grupa mea de vârstă (60+) timpii au fost foarte buni, iar cei mai rapizi, au fost englezii și italienii.

Vineri dimineața însă mai rămăsesem doar 7 concurenți, restul fiind deja accidentați. Seara, la Seeding run, am luat startul după elvețianul Claude Gex. Dar începe o furtună foarte puternică și Gex se prăbușește rapid, conform regulamentului fiind obligat să ia startul și pe ploaie. Încă nu reușisem nicio tură fără pauză dar în ciuda ploii, am reușit să ajung la finish. De 2 sau 3 ori chiar am avut noroc, iar timpul pe care l-am obținut a fost de 9 minute și 15 secunde. Top 3-ul a fost la 7 minute și 15 secunde. Iar juniorii au reușit un rezultat incredibil, cu puțin peste 5 minute.

Ziua concursului

Am renunțat la tura de antrenament deoarece am avut un timp de plecare la o oră matinală, prin urmare am mers pe roller și pe pump-track pentru a mă putea încălzi. Plec fără să mă mai gândesc ce urmează pe traseu și în mod curios, chiar mă descurc bine. Când ajung la prima porțiune abruptă deja văd praf, pe cel al lui Gex pe care am reușit să-l prind din urmă. Fiind un gentleman, se dă deoparte ca să-l pot depăși și strigă în urma mea: Allez la Roumanie!

Deodată simt că merg deja cam tare pe porțiunile foarte abrupte și încerc să apăs bicicleta cu brațele și să stau cât mai jos. Reușesc să ajung în ultima porțiune de groază, iar italianul care pornise cu 30 de secunde în urma mea încă nu mă ajunsese, iar eu eram chiar aproape de finish.

Duceam un război cu mine însumi și-mi spuneam într-una că trebuie să frânez cât mai târziu. Mâinile mă dureau teribil și la un moment dat, frânez cu fața mai mult decât era nevoie, roata de față derapează și sunt obligat să scot un picior. Mă îndreptam vertiginos spre ultima săritură și aveam două opțiuni: fie frânez și o las să treacă ușor, fie bag piciorul din nou în pedală și sar.

Apoi, s-a stins lumina.

Aparent, am sărit sau am frânat prea puțin sau poate am trecut prea repede. Nu am idee. Mă simt și văd exact ca într-o ceață deasă, trezindu-mă pe o targă în drum spre ambulanță. O doctoriță îmi spune:

-Pot să vă întreb ceva? Știți cum vă numiți?
-Da, Andreas Brunner! Acum pot să vă întreb și eu ceva pe dvs?
-Da, bineînțeles.
-M-ați transportat prin poarta de finish?

Din păcate a fost o cursă bună, însă la final s-a dovedit a fost pe lângă. Am stat apoi fascinat în tribună, uimit fiind de viteza oamenilor de pe traseu și m-am bucurat împreună cu câștigătorii. Cine participă o dată alături de rideri de top la o etapă de Cupă Mondială înțelege de ce Downhill-ul este Formula 1 a ciclismului.

Spre seară ne-am îndreptat către un local pentru a mânca. 6 dintre cei 8 prieteni erau mai mult sau mai puțin răniți. Dar asta mai puțin conta. Concluzia a fost însă una singură. Zilele în Andorra au fost extraordinare: DH is Magic!

Material redactat de Andy Brunner
Traducere din germană, Dragoș Mitroi