Alexandru Avram despre XCP-ul Tare ca Piatra

De cand am afat de Tare ca Piatra, cam de anul trecut, pe la urechi mi-au ajuns tot felul de povesti despre cat de tare este atfmosfera de acolo. Curios din fire, nu am stat pe ganduri, si anul acesta m-am prezentat la Piatra Neamt cu gandul ca voi fi “TARE” si imi voi lua revansa, dupa ce saptamana trecuta la Trofeul Muscelului, am fost scos din jos datorita problemelor tehnice.

Tare ca Piatra este o intreaga nebunie. Nu doar concursul de XC este atractia locala, ci este doar unul din motivele de a fi prezent. Pe langa cursa de XCP, ce a avut loc duminica, nebunia incepe de vineri cu multe alte sporturi extreme, care sa iti creasca adrenalina doar cand auzi de ele, mai ales cand le si privesti in realitate. Daca inca nu iti vin in minte aceste sporturi despre care vorbesc, sau gandul iti este prea departe, poate aerian, gandinu-te la un salt cu parasuta, ei bine aici vorbesc despre: downhill, skateboarding, rolle, bmx, unde, desi participantii nu au parasuta, zborurile raman extrem de interesante.

Am plecat de acasa sambata de dimineata, extrem de entuziasmat si de nerabdator sa descopar atmosfera moldoveneasca. Cum de la Campulung la Piatra Neamt sunt cativa kilometri, in prima zi am ramas in Bacau, unde, de cand am ajuns, m-am si urcat pe bicicleta sa descopar orasul si bineinteles, atractiile acestuia.

Ca tot venind vorba de atractii, dupa un antrenament de 60 de km, ajuns in centrul orasului, parfumul moldovencelor era extrem de simtitor pe strazi, destul de greu sa nu remarci una ca asta. Iar ca tot vorbim de remarcat, imbracat in echipament, cu casca si ochelari, plimbandu-ma singur de nebun pe strazi, aratand ca un mic alien, nimeni nu-mi arunda priviri frustrante, ceea ce mi s-a parut extrem de ciudat. De obicei oamenii iti arunca priviri dubioase atunci cand esti oaia neagra din turma (in cazul meu una verde, un motiv in plus).
Trecand peste mirosuri, privelisti si alte imprejurimi, am ramas foarte placut impresionat de atmosfera de acolo, si mai ales de frumusetile orasului. Foarte multe parcuri si fantani arteziene, bine intretinute si foarte curate. Un oras foarte linistit ce a ramas bine-vazut in ochii mei. Trebuie sa recunosc, chiar mi-a parut ca rau ca timpul a fost scurt si nu am putut vedea mai multe, insa plecasem de acasa cu un scop si anume sa fiu tare ca piatra, asa ca a trebuit sa plec sa ma odihnesc.

In dimineata urmatoare nerabdarea era din ce in ce mai apasatoare. M-am trezit cu o jumatate de ora inante de a suna alarma, m-am pus pe impachetat si am taiat-o inca 70 de km la Piatra Neamt. Dupa toata osteneala, si drumul lung, ajuns in centrul orasului, am fost primit calduros, evident de fetele dragute de la race office care m-au ajutat cu inscrierea.

Dupa ce mi-am pus numarul pe bike, am pornit inversunat sa descopar atmosfera despre care toata lumea vorbea. M-am tot plimbat prin imprejujrim, insa totul era destul de lame. Parca lipsea ceva si nu intelegeam ce se petrece. Ei bine, documentandu-ma am aflat ca in seara precedenta, dupa calificarile din skatepark si concursul de downhill, a avut loc un super party. Atunci lucrurile au devenit evidente. Ora matinala la care eu bantuiam pe strazi nu era tocmai cea mai potrivita pentru moldoveni.

Ei bine, cat timp am asteptat startul, m-am tot plimbat prin imprejurimi, imprietenindu-ma cu orasul si profitand de ocazie de a-mi analiza adversarii de la distanta. In tot timpul acesta cat eu imi faceam incalzirea, inca aveam sentimentul ca ceva lipseste, si anume atmosfera de concurs. Circulatia nu era oprita, afisele lipseau, poarta de start era de negasit. Lucrurile erau evidente: munteanului ii lipsea atmosfera Riders Club.
In situatia data, dupa cum se invarteau lucrurile in jurul meu, iar eu eram complet aerian, am aplicat tactica de urmarire a adversarilor, si asa am descoperit ca ma aflam in locul nepotrivit. Startul concursului era intr-un alt loc, foarte apropiat, si nu in centru asa cum eram eu obisnuit, ca la restul concursurilor. Imediat ce am ajuns, am avut un sentiment de impacare cu mine: eram doar eu cu bicicleta, gata sa dau tot ceea ce aveam mai bun, caci atmosfera era una foarte linistioare, fata agitatie, boxe care sa-ti urle in cap si soferi care sa claxoneze frustrati ca circulatia este inchisa. Pe scurt, un Riders in miniatura, mult mai linistit, fara agitatie si imbulzeala.

O data ce s-a dat startul, adversarii s-au si pus pe treaba. Roman Alexandru, un junior foarte bine pregatit, a dat atacul inca din prrima suta de metri, urmat de Ilyes Ferencz. Totul s-a intamplat rapid, insa m-am dezmeticit repede si mi-am croit loc printre ceilalti participanti, pornind pe urmele lor. Acelasi lucru a facut si Bogdan Juncu, un rider de la Elefant Bike. Nu dupa mult timp, grupurile au inceput sa se formeze, avand in vedere ca startul a fost in urcare. Ce-i doi porniti in forta inca de la inceput si-au luat un avans destul de mare, ramanand in grupul urmaritor doar eu cu Bogdan. Prima urcare nu a fost una foarte tehnica, avand in vedere ca s-a mers pe forestier pana in varful partiei de schi.

Lucrurile au mers bine pana in acel moment, eram bine pozitionat si increzaror ca voi putea face un rezultat bun. Urcarea s-a terminat rapid si m-am bucurat tare mult de coborare, care a fost pe placul meu, unde am putut sa dau frau liber rider-ului din mine.

Foarte multumit de evolutia mea de pana in acel moment, visul frumos s-a terminat brusc, imediat dupa coborare. Desi am avut impresia ca totul va fi usor, zeii mountain-bike-ului s-au razbunat pe mine. Simtind ca roata de spate face cam ce vrea ea, aruncandu-mi un ochi sa vad ce se petrece, vedeam cum presiunea din cauciuc ma paraseste si odata cu ea si extazul meu.

Nu am stat mult pe ganduri, caci nu era timp. Cursa era inca la inceput si nu aveam de gand sa ma las iarasi scos din joc. M-am resemnat si imediat m-am apucat sa repar pana. Daca la Trofeul Muscelului am reusit in cca 2-3 minute sa ma repun in mers, de data aceasta, mi-am pierdut din dexteritate. In incercare de a scoate cauciucul, mainile mi-au amortit intr-un mare fel si nu stiu daca era de la nervi sau de caldura. Ce-i drept, m-am pus destul de greu inapoi in miscare, insa odata reintrat in joc, am devenit foarte concentrat si determinat sa il ajung oe Bogdan.

Picioarele mi-au mers bine, iar ritmul de pedalaj a fost foarte rotund, reusind astfel sa intrec din nou patricipanti. Urcarea mi-a priit, fiind in elementul meu. Chiar daca nu ma asteptam sa dau peste asa ceva, tin sa mentionez ca au fost cateva urcari foarte tehnice, cu un grad de inclinatie destul de ridicat. Un mare avantaj pentru mine, care inca recuperam.

Terminand si a doua urcare si gonind pe coborare, am ajuns undeva pe pozitia a 6-a pe o zona de plat unde un alt rider mi-a luat urma, insa fara prea mare folos, caci munceam tot singur. Intregul concurs a devenit o lupta cu propriul psihic, fugind ca un nebun de esec. Atunci cand ghinionul se tine scai de tine, lupta cu moralul este una extrem de grea.

Am pedalat ca un salbatic tot traseul. Nu doar frica de esec ma facea sa trag mai tare, cat si roata de spare care se pare ca inca nu voia sa ma ajute. Simteam ca presiunea este in neregula si tot timpul aveam senzatia ca se va desumfla in orice moment.

Pe ultima parte a traseului, nu doar coborarea foarte tehnica a fost o problema, dar si participantii pe care ii prindeam de la tura scurta au reptezentat un mic obstacol. Desi eram foarte determinat sa imi recapat pozitia, traseul s-a terminat mai repede decat as fi crezut, reusind astfel sa termin pe locul 4 la general si 2 la categorie. Avand in vedere cele intamplate sunt multumit de rezultat si bucuros ca am avut ocazia sa ma dau pe traseu, chiar a fost unul pe placul meu, cu urcari si coborari scurte si abrupte.

Revenind la atmosfera de la finalul concursului, nici bine nu am schimbat doua vorbe cu ceilalti participant ca presiunea din roata spate iar m-a parasit. Asta da noroc as putea spune! Sper ca a fost ultima sezonul acesta.

Cu toate astea, terminand cu bine cursa, m-am resemnat si m-am intors in centru, unde lucrurile devenisera interesante mai ales in zona skatepark-ului unde aveau loc finalele. Moment potrivit de a savura atmosfera si de a privi zborurile rider-ilor profesionisti. Pe scurt ceea ce s-a petrecut acolo m-a cam lasat cu gura cascata. Oamenii sunt bine pusi pe treaba, din punctul asta de vedere. Am vazut multi tineri talentati si mi-a facut o deosebita placere sa ii privesc. Ba chiar atata de mult mi-a placut sa-i privesc caci era sa pierd si premierea, insa am ajuns intr-un final la timp.

Pe scurt, aventura in Moldova a fost una extrem de palpitanta si pot spune ca o data pe an chiar merita sa faci o mica escala. Sunt multe de vazut si de explorat. Cu siguranta voi fi prezent si anul viitor.

Material redactat de Alexandru Avram.