Cocalarii şi sportul în natură

Cocalar – şmecheraş de cartier, om de cea mai joasă speţă

Cam aşa ar suna o definiţe a acestui cuvânt din argoul limbii române. Îi vedem peste tot, unii ştiu că sunt în această categorie şi chiar sunt mândrii de asta, alţii habar n-au încă… Cum de statistici nu scapă nimeni, nici sportul în natură nu face excepţie şi odată cu creşterea exponenţială a practicanţilor de ciclism sau de alergare a crescut exponenţial şi numărul cocalarilor printre aceştia până la un număr care deja devine greu de suportat. Desigur, prezenţa lor printre noi ar putea fi într-o oarecare măsură ignorată, la fel cum se întâmplă de cele mai multe ori cu cei din oraş, dar nu e chiar aşa. Ei afectează imaginea unor comunităţi de oameni frumoşi, iubitori de sport şi de natură, iar acest lucru devine deranjant.

Zilele acestea internetul vuieşte de discuţii interminabile după un concurs de alergare montană unde câţiva participanţi s-au găsit interesanţi să alerge pe potecile liniştite din pădure cu un set de boxe la purtător şi muzica la maxim. Da, muzica poate fi motivantă într-un concurs dar în mod evident ceilalţi câteva sute de concurenţi, pe lângă faptul că poate nu sunt motivaţi de aceleaşi ritmuri sonore, s-ar putea să îşi dorească să petreacă o zi frumoasă în compania muntelui. Iar animalele pădurii, căprioarele destul de multe în zonă, păsările şi chiar poate urşii s-ar putea să nu fie teribil de melomani. În mod evident, a emana ritmuri muzicale în mijlocul naturii printre alte sute de oameni vădit deranjaţi e un semn grav de cocălăreală. Ba chiar şi de mici dereglări psihice: dorinţa de a ieşi în evidenţă, frustrări interioare nerezolvate… Cam aceleaşi de care suferă şi cei din BMW-ul ce stă să se dezmembreze de la başii manelelor date la maxim sâmbătă seara printre blocurile din Ferentari. Altfel, în mod evident, muzica ascultată la o pereche de căşti ar trebui să fie la fel de motivantă pentru oricine cu o gândire normală.

Am participat şi la primul meu concurs de MTB de anul acesta, la Avrig. Îmi era dor de un pic de fugă, de o pedală mai alertă… Dar, după un sezon de concursuri de schi de tură unde m-am obişnuit cu oameni de calitate, realitatea m-a lovit din nou. Concurenţi pe lângă mine aruncau prin pădure cu nonşalanţă ambalajele grele de geluri, sperând ca renunţarea la cele 3 g să le ofere avantajul necesar pentru a urca de pe locul 47 pe locul 45 în clasament… Sau poate introducerea mâinii în buzunarul tricoului pentru depozitarea ambalajului este o manevră mult prea tehnică pentru nivelul lor… Cine ştie… Oricum, o să avem o discuţie în redacţia Freerider şi probabil o să decidem ca de acum să denunţăm la organizatori orice astfel de gest de cocalar ordinar pe care îl întâlnim pe traseu. Aşa că opriţi manelele şi ascultaţi bine, data viitoare când ne vedeţi pe traseu mai bine amânaţi un pic gelul ăla… că altfel s-ar putea să vă îngreunaţi prea mult tricoul sau să vă treziţi în clasament cu un DSQ în loc de timpul final. Gopro-ul de pe ghidon nu minte…

Ar mai fi multe de scris, cocalarii în sport nu se opresc doar la atât. Intratul în faţă la start împreună cu cei de la tura lungă când ei sunt la tura scurtă, speriatul turiştilor de pe poteci şi drumuri având pretenţia ca toţi să se tragă deoparte să treacă marele campion, fete care merg pe traseul de concurs alături de un prieten de gen masculin care le cară toate bagajele, le ţine trena, le mai bagă un gel pe gât şi le cară bicicleta pe zonele de push-bike, ţinutul cu mâna de maşini sau statul la plasa acestora prin concursurile de şosea, am avut ocazia să vedem multe. Dar de acum promitem să luăm atitudine, chiar dacă vom deveni un pic mai detestaţi de unii şi de alţii. Sportul nostru merită mai mult şi atâta timp cât nimeni nu ia atitudine, lucrurile vor merge mereu spre rău nu spre bine…