Categorii: EvenimenteNoutati

Red Bull MoonTimeBike Race Report: Cum am tratat vârcolacul din mine

Luna încă străluceşte deasupra Bucureştiul, cursa s-a încheiat de abia de vreo două ore, dar avântul literar îmi dă ghes să scriu în loc să mă relaxez şi eu prin vreun club ca tot omu’. Însă mâine, în loc să fiu mahmur, vreau neapărat să mă antrenez după cele întâmplate în această seară. Adică să fiu prezentat fain-frumos înainte de start în primii treizeci de concurenţi, lângă arcada Red Bull şi să trec doar de vreo cinci ori pe sub ea, precis e loc de mai bine.

Psihedelic rău la XC, mai ales dacă e noapte. Raza de lumină albă a frontalei taie particulele de praf pe măsură ce te afunzi în întuneric, minutele curg şi diverse organe, muşchi, plămâni, ba chiar şi ficat, gem şi chirăie, transmiţând semnale la cerbel că nu mai pot. Trebuie însă să poţi, publicul te încurajează frenetic, luminile concurenţei nu te slăbesc din urmă, iar parcă luminiţele roşii din faţă, vor mereu să se îndepărteze. Dar e atât de frumos! Una din coborâri e luminată cu leduri, parcă ar fi pista de aterizare a unui aeroport, rădăcinile peste care treci mai toate sunt marcate cu vopsea fosforescentă, buştenii care-ţi apar în drum, tocmai când credeai că poţi să îţi tragi şi tu sufletul sunt şi ei brăzdaţi de dâre de vopsea de fosforescentă, iar când ajungi în zona start/finiş, MC-ul nu mai pridideşte să descrie spectatorilor cine şi cum trece. Cam asta a fost atmosfera din cursă, ca şi concurent mi s-a părut un pariu câştigat de organizatori, nu e puţin lucru să îţi iasă atât de bine, din prima, o cursă de XC în inima Bucureştiului. Ah, să nu uit de făcliile de la cele două poduri arcuite peste ce apă o fi pe acolo, de mare efect şi ele sau de cei 45 de voluntari şi cei 45 de “badegarzi” care erau pe traseu, mai ceva ca staff-ul lui Ali Baba!

Iar acum puţin istorie personală

Nu pot să spun că am luat un start rău, mai ales că neliniştea imprimată de faptul că o serie de concurenţi au trecut pe lângă mine era compensată de faptul că ei purtau echipamente de la Geiger, Merida sau Maros. Foarte faină prima urcare, pe care puteai să intri ca trenul, pentru a ajunge cu cât mai puţin efort cât mai sus… Totuşi, la pasajul oblic  pe cotă de nivel am cedat presiunii psihologice impuse de riderii din spate (mă rog, nu făceau ei voodoo acolo, mai degrabă eu mă stresam), am pierdut faţa – ah, alegerea asta a gumelor, şi am căzut, nu tare, dar m-am trezit cu şaua deplasată spre dreapta şi a trebuit chiar să trag pe dreapta pentru a o ajusta. Dus a fost avântul, iar turele doi şi trei au fost efectiv infernale, la fiecare urcare după zona pe care am descris-o drept “pistă de aterizare”, m-am temut că nu dovedesc până la capăt, chiar nu vreau să sune eroic, dar abandonul nu era o opţiune în Tineretului. Pe deasupra, la cursele maraton cu care suntem obişnuiţi o mai lălăi până la finiş dacă nu eşti în cea mai bună zi, dar la Red Bull MoonTimeBike trebuie să tragi până îţi vine să urli la lună.

Până la urmă, prin tura patru, am ajuns să mă simt chiar bine, volanta parcă mi-a prins inerţie şi am început să pedalez cu un asemenea spor încât la trecerea peste cele două poduri am prins o frumuseţe de snake bite la pachet cu prima mea pană la curse. Cred că eram hotărât să câştig menţiunea de ce mai violentă trecere peste podurile pe care de regulă îndrăgostiţii îşi şoptesc vorbe dulci… Da, era chiar cauciucul meu spate care se fâsâia, iniţial m-am gândit să continui “Câmpina style”, împingând până la finiş, dar prea aveam chef de pedalat, aşa că m-am mobilizat, am ajuns la luminile de la punctul de alimentare cu apă/Red Bull şi am reuşit să fac pana. Trebuie să spun, că acum doi ani, când m-am reapucat de ciclism, am reuşit să fac prima mea pană într-o oră, aşa că vă daţi seama că operaţiunile tehnice la bicicletă nu sunt nici acum punctul meu forte. M-am concentrat intens şi până la urmă am reuşit să mă bucur încă o dată de urcările şi de coborârile din zona start/finiş, zonă care mi-a plăcut cel mai mult şi să închei în şa prima ediţie a unei curse care precis va ajunge una de tradiţie pentru România.

Dragos Mitroi

Inițiatorul proiectului FreeRider.ro, are la activ peste 250 de biciclete testate și evaluate în mod obiectiv. Pedalează din 1998 pe mountainbike și din 2009, aproape zilnic, pe site-ul de față.

Vezi comentarii

  • Woow tare! Dar eu prefer Mountain Dew si stilul lor extrem! E cel mai tare eu sunt convinsa de asta!

Share
Published by
Dragos Mitroi

Stiri Recente

Două etape din Cupa Mondială de eMTB din 2025 vor avea loc în România!

După succesul incredibil pe care l-a avut organizarea Campionatului European de MTB anul acesta, în luna mai, la Cheile Grădiștei,…

o săptămână in urma

Test – șa Prologo Dimension AGX Space Slide Control

Șaua bicicletei este un subiect sensibil, și la propriu si la figurat. Așa că este greu și pentru noi să…

2 săptămâni in urma

Federația Română de Ciclism anunță organizarea Campionatului Național de Ciclocros 2024-2025

Sezonul hibernal nu este deloc unul “mort”, pentru că este vremea concursurilor de ciclocros. Astfel, pe data de 12 ianuarie…

2 săptămâni in urma